marți, 30 mai 2017

Tristețea japoneză



Am mai scris acum ceva vreme despre tristețea japoneză. Știu, toți suntem triști, de oriunde am veni, toți avem câte-o durere, câte-o nevroză, câte-o nefericire. Dar pe mine mă uimește mereu tristețea tinerilor japonezi. Când ai toată viața înainte, nu ai de crescut copii si plătit datorii, parcă e mai ușor să te bucuri.
Dar nu. Nu tinerii japonezi. Tinerii japonezi nu se bucură. Tinerii japonezi sunt turtiți sub presiunea socială, problemele economice, mizeriile de la locul de muncă. Tinerii japonezi sunt prinși sub teroarea lui Trebuie: trebuie să trec anul, să lucrez part-time, să-mi dau duhul la orele de antrenament de club, să intru intr-o firmă respectabilă care mă va folosi pe post de obiect auxiliar, să plătesc datoria făcută în anii de facultate pentru a-mi plăti școlarizarea, să fac o mulțime de economii ca să pot peste vreo 10 ani să îmi cumpăr o casă din carton la vreo 2 ore cu trenul de la locul de muncă, etc. Nu trebuie să mă plâng, nu am voie să îmi dau demisia, nu am voie să mă întorc acasă înainte de ora 21, nu trebuie să am opinii, nu trebuie să îi deranjezi pe ceilalți, pe colegi, pe superiori, mai ales, și pe părinți.
Asta gândesc eu că gândesc ei. Altfel n-aș putea înțelege de ce tinerii japonezi sunt atât de triști.
Japonezilor le trece cu ușurință prin cap să se sinucidă. Dacă tot nu am reușit (sau nu voi reuși) să fac ceea ce Trebuie, de ce să mai fac umbră pământului degeaba? Da, a mai scăzut numărul sinuciderilor în ultimii ani, dar și populația a scăzut. Oamenii se sinucid cu același entuziasm. Și mulți dintre ei sunt tineri. În jur de 2% dintre sinucideri sunt copii sub 19 ani, majoritatea din cauza unor probleme de bullying la școală. Apoi, alți 10% sunt tineri între 20-29 ani. În anul 2015 (că pe 2016 încă n-au ieșit statisticile), din 24025 de sinucideri, 554 sunt sub 19 ani și 2352 sunt între 20 și 29 de ani.
De ce am început cu statisticile, nu știu exact. Cert e că mă înfioară discursul tinerilor din jurul meu. Vorbesc despre moarte ca despre ciocolată, așa, cu dor și dragoste. Când eram la Shizuoka, am ascultat, în laborator, lungi discuții deprimante între masteranzii de anul 1. Știi, câteodată vine așa din senin, sentimentul ăla, știi tu, că nu mai vrei să continui, și te gândești că vrei să mori. Eu îl simt deseori, și presimt cum vine, așa, deodată, și nu mă pot abține să nu mă gândesc la moarte. Nu mă întrebați de ce vrea un masterand în anul 1 să moară. Era o discuție între trei fete, sănătoase, inteligente, care făceau tot ceea ce Trebuie. Și cărora le tot vine, câteodată, să moară. De ce, n-am idee.
Am ajuns la Nagoya, și nivelul a crescut semnificativ. Aici lumea nu doar ține un discurs, ci și se pune pe treabă. Și nu oricum, preferabil spectaculos.
Peste drum de caminul meu e căminul pentru studenți japonezi. Într-o frumoasă dimineață de mai, la ora 8:15, s-a auzit alarma de incendiu. Apoi pompierii, apoi ambulanțele, media, toate îndeajuns de zgomotoase cât să nu mă lase să mă concentrez la scris. Am aflat ce s-a întâmplat de la știri. Un student de anul 1 care nu trecuse anul și care tocmai primise vizita părinților (supărați probabil că fiul nu face ceea ce Trebuie), și-a turnat kerosen și benzină în cap și prin cameră și ș-a dat foc. A ars frumos toată camera, s-a ars și taică-său care s-a dus să deschidă ușa închisă de fiu înainte să aprindă focul. S-au chinuit pompierii să stingă focul vreo câteva ore, au evacuat vreo 100 de studenți din camerele învecinate, a venit presa, a filmat, peste două zile s-a uitat tot. A mai rămas ca amintire peretele exterior al căminului, înnegrit de fum până la ultimul etaj. A trecut aproape o lună de la incident, și încă se mai fac reparații.
E ușor să dai vina pe persoana în cauză. Că era puțin sărit, că avea probleme cu capul, etc. Dar eu cred că dacă băiatul ăsta ar fi avut în jur niște prieteni care să-l susțină, și niște părinți care să nu se prezinte la cămin la ora 8 dimineața ca să îl certe că nu face ceea ce Trebuie, poate nu i-ar mai fi trecut prin minte să-și toarne benzină în cap. Da, poate că fericirea și echilibrul emoțional nu sunt responsabilitatea nimănui decât a persoanei în cauză. Și totuși, am senzația că tinerii ăștia sunt teribil de singuri.

marți, 8 noiembrie 2016

Karoshi, sau cum se moare în Japonia de la prea multă muncă



De mult am vrut să scriu două vorbe, trei, despre cum se muncește în Japonia. Știm că japonezii sunt muncitori tare, că stau peste program cât este nevoie, și uneori, cât nu, și că au inventat conceptul de karoshi, care înseamnă moarte cauzată de exces de muncă (da, sunt cercetări pe asta, dați un search pe Google Scholar). Dar parcă totul sună fantasmagoric, așa ca o poveste cu samurai, și tare greu îți mai vine să crezi că cineva ar putea să aleagă să se sinucidă pentru că este suprasolicitat la muncă. Dar se mai întâmplă, și în Japonia, se mai întâmplă mai des.
Zilele astea e o mare forfotă legată de un incident la firma Dentsu, care nu e o firmă de pe aici pe acolo, e o mega companie de advertising și relații publice cu aproape 50 000 de angajați, dacă ceea ce scrie Wikipedia e pe bune. Anul trecut, o proaspăt angajată a firmei s-a sinucis, și recent, guvernul japonez a recunoscut moartea ei ca fiind karoshi. În consecință, zilele astea sediile firmei au fost cercetate în amănunt de către autorități, suspectat fiind faptul că la firmă se încalcă cam des legislația cu privire la numărul de ore suplimentare făcute de angajați. În prezent, limita de karoshi ar fi de 80 de ore suplimentare pe lună. Prin nu știu ce metode (că înregistrările de la firmă firește că nu sunt reale), s-a stabilit că fata care s-a sinucis ar fi făcut vreo 100 de ore suplimentare într-una din lunile de dinainte să se sinucidă, așa că moartea ei a fost considerată karoshi, și familia ei a primit o compensație.  
Firește, n-ai de unde să știi cât a muncit săraca fată, ce i-au spus superiorii, ce i-a trecut prin cap când a hotărât să se sinucidă. Dacă te bazezi pe ce scrie pe internet și prin ziare, fata intrase ca proaspăt absolventă (a universității Tokyo, care e numărul 1 în Japonia), în aprilie, și de prin octombrie, numărul de ore suplimentare făcute sărise mult de limita acceptată de firmă, care era de (doar) 70 de ore pe lună. Se pare că superiorii îi spuseseră să înregistreze numărul de ore suplimentare sub pragul de 70 de ore, așa că fata înregistrase ceva de genul 69,5 și tot așa, în ultimele 2-3 luni înainte să se sinucidă în decembrie. Scrisese pe rețelele sociale că stă la servici 20 de ore într-o zi, că nu doarme mai mult de două ore pe noapte, că nu mai are nicio dorință în afară de a dormi, că șeful îi spune că orele suplimentare făcute de ea sunt fără sens și o pierdere pentru firmă, că e incapabilă. Atunci când privești totul din exterior și nu cunoști prea bine societatea japoneză, e ușor să spui că ar fi fost mult mai simplu să demisioneze. Însă societatea japoneză poate foarte bine să facă o tânără de 24 de ani să piardă orice dorință de a trăi, și să vadă sinuciderea ca fiind cea mai înțeleaptă idee.
De când îi caută pe ăștia de la Dentsu prin condică, boșii au hotărât că pentru a limita orele suplimentare ale angajaților, luminile firmei se vor stinge la ora 22. Și la televizor se arată spectacolul stingerii luminilor de la firma Dentsu la ora 10 seara, mai ceva ca de Crăciun. Exact așa cum limita de ore suplimentare pe lună îi oprește pe angajați să lucreze mai mult de 70, așa o să îi oprească stingerea luminilor să continue să lucreze la calculator. Bună idee.
Poate nu m-ar fi impresionat prea tare stirea asta și cazul ăsta, dacă nu aș fi experimentat în ultima vreme (din fericire, indirect), ce înseamnă să fii proaspăt absolvent într-o firmă și cum se fac orele suplimentare, pe aici, prin Giapan. Recunosc, nu trebuie generalizat, Japonia e mare și nu toate firmele sunt cretine, dar trebuie să suspectez că, măcar o parte din ele, sunt.
Să luăm un exemplu din grădina noastră: T., proaspăt absolvent al unei facultăți umaniste de la universitatea din Shizuoka, care și-a petrecut studenția prin bibliotecă, păstrându-și mâinile delicate ca ale unei femei, intră într-o firmă în aprilie anul ăsta. Nu e Dentsu, că nici el nu e absolvent de Tokyo, e o firmuliță mai mică, una care face trebușoare mici pentru firme mari, ca Dentsu. În companiile japoneze, se consideră că proaspătul angajat este o foaie de hârtie albă pe care se poate scrie orice, așa că este trecut prin mai toate birourile și compartimentele, ca să știe să facă și de una, și de alta, și să crească vânjos ca un câine loial firmei. Nu contează că ești absolvent de facultăți umaniste și n-ai mai făcut calcule și chestii inginerești din liceu (dacă ai făcut și atunci, ceea ce nu e cazul lui T.) Vei fi bine spălat pe creier, inoculânduți-se ideea că dacă nu te descurci, înseamnă că nu depui destul efort, și asta n-are nicio legătură cu faptul că tu, așa ca om, n-ai nicio treabă cu matematica, sau că tu, așa ca student, ai petrecut 4 ani învățând cu totul alte minunății.
Dar astea sunt detalii, detalii care să te facă să îți urăști slujba, și să te întrebi ce cauți tu în viața ta, sau dacă nu, măcar ce cauți tu pe postul ăla. By the way, când ești angajat ca proaspăt absolvent în Japonia, de obicei n-ai habar ce fel de muncă vei face. Nici angajatorii n-au habar. Ei caută un tip de om, tânărul flexibil și loial pe care să-l crească, nu specialiști pentru un post anume. După aia, văd ei.
Dar revenim la orele suplimentare. La firma lui T, e mare grijă cu munca suplimentară. Cică. Pentru a face mai mult de 30 de ore suplimentare pe lună, trebuie să depui tot fel de cereri, să explici necesitatea orelor suplimentare, să fii certat de șef că nu ai reușit să termini treaba în cele 30 de ore, să completezi tot felul de fișe, să mai fii certat puțin că ești ineficient. Nuu, nu vom face niciodată mai mult de 30 de ore suplimentare. În plus, în fiecare zi, plecarea din firmă trebuie să se facă înainte de ora 22:10. Miercurea e ziua în care orele suplimentare sunt interzise și toată lumea pleacă acasă după fix 8 ore. Nu-i așa că sună bine? Ai impresia că pe ăștia chiar îi preocupă soarta angajaților. Ai impresia că ei chiar fac ceva să-și oprească angajații hămesiți să lucreze peste program, și să-i trimită acasă, să se mai relaxeze.
Ca și la Dentsu, problema e pusă greșit. Angajatul nu VREA să stea ore suplimentare, așa aiurea, angajatul ESTE NEVOIT să stea ore suplimentare, pentru că altfel nu poate atinge deadline-uri și alea alea. Pentru că, altfel, este făcut incapabil și o pierdere pentru firmă. Și când săracul angajat și-a terminat cele 30 de ore regulamentare, dă cu cartela c-a plecat, și rămâne pe muncă voluntară. Ei, dacă asta nu e un sistem pervers, eu nu știu cum altfel să-l numesc.
De fiecare dată când îi trimit mesaje lui T pe la 5-6 seara, și nu primesc răspuns decât după ora 22, mă mai înfurii un pic. Măcar sper că n-a dat doar cu cartela, uitând să mai plece.

marți, 5 aprilie 2016

Formă și ritual pentru cei fără bun simț




În japoneză, joushiki (常識) e un cuvânt care reprezintă bunul simț, cunoștințele de ordin general și practic, pe care orice individ ar trebui să le aibă pentru a trăi în societate (spre exemplu, cum să saluți un superior). A nu avea joushiki e mare rușine, mai ales într-o cultură a formei și ritualului. Ieri m-am distrat privind o emisiune de divertisment care evalua nivelul de Joushiki al unor vedete celebre japoneze. Am prins doar o parte din emisiune, în care li s-au testat cunoștințele despre modalitatea corectă de a mânca un ochi sau un pește fiert și despre modalitatea de a-ți exprima regretele într-o vizită de condoleanțe în stil budist. Despre aceasta din urmă am să vorbesc, pentru că, nefiind nici budistă nici prea curioasă, am realizat că sunt complet lipsită de joushiki când vine vorba de vizite de condoleanțe. Acum mă simt pregătită să-mi exercit joushiki, numai o ocazie îmi mai trebuie.

Ah, înainte să încep, trebuie să menționez că majoritatea vedetelor care au fost testate în emisiune au fost catalogate ca fiind lipsite de joushiki (budiste fiind, sic).

Să începem. Toc-toc la ușă, îți răspunde ruda răposatului, te înclini, intri, după care trebuie să spui cuvintele de condoleanțe. Există, firește, niște fraze dinainte stabilite, pe care trebuie să le spui. Point: important este cum le spui; cuvintele trebuie spuse cu vocea întretăiată de posibile lacrimi, abia perceptibil urechii ascultătorului. E nepotrivit să le rostești cu voce tare, și, de asemenea, e nepotrivit să lungești vorba. Simpla frază de condoleanțe ajunge. De asemenea, pe tot parcursul vizitei, e bine și indicat să nu te lungești cu vorba.

Ruda te invită în casă, așa că urmează să te descalți și să intri. Aici e important cum te descalți și cum asezi papucii la ușă. În primul rând, trebuie să te descalți cu fața la rudă (a-i arăta fundul este deosebit de nepoliticos), după care trebuie să așezi papucii cât mai aproape de dulăpiorul cu pantofi, orientând călcâiul papucilor către dulap, și nu către intrarea în cameră, cum am fi obișnuiți noi, cei fără joushiki (eu una, de lene, îmi las papucii cu călcâiul orientat către ușă de la intrare, ceea ce face încălțarea lor la plecare mult mai dificilă – ceea ce este complet lipsit de joushiki).

Apoi intri în camera în care există altarul budist și rămășițele răposatului într-un pachețel (a propos, după ce a murit Ku, câinele lui Yoshihiro, am primit niște rămășițe de-ale lui, într-o cutie frumoasă, rămășițe pe care le ținem lângă televizor, fiindcă, bineînțeles, nu avem altar budist în casă. Asta ne mai lipsea. Am fost foarte reticentă la ideea de a păstra oasele unui câine în casă, știi, scheletul din dulap, dar m-am obișnuit... sper ca la următoare mutare oasele să se piardă în mod misterios). Rudele stau așezate într-o latură a camerei, în apropiere de altar. Intri în camera cu tatami, atent să nu calci pe marginea tatami. Lipsită de joushiki, habar n-aveam că nu e voie să calci pe margine. Am căutat pe net și am aflat de ce. Explicația practică e că materialul din care e făcută marginea e delicat și poate fi cu ușurință uzat prin călcare, te poți împiedica sau, cică, pe vremuri se practica înfigerea sabiei printre marginile tatami pentru a omorî dușmanul, așa că e mai sigur să eviți spațiile pe unde poate pătrunde o sabie de ninja. Explicația filosofică e că marginea reprezintă granița dintre două lumi, lumea gazdei și lumea oaspetelui, sau lumea celui de rang superior și a celui de rang inferior, așa că a călca această graniță înseamnă a o distruge. Mai există niște povești cu strămoșii, plantele și animalele, dar n-am înțeles prea bine logica, așa că mă opresc cu explicațiile aici.

După ce ai avut grijă să pătrunzi în încăpere fără să calci marginile tatami, te îndrepți către altar, în fața căruia există o pernuță (zabuton) pe care te vei așeza. Point: e nepoliticos să te așezi direct pe pernuță, pentru că asta înseamnă a-l privi pe buddha din altar de sus. Ceea ce trebuie să faci este să te așezi în genunchi în fața pernuței, și, după ce faci o plecăciune în genunchi în fața rudelor, să te târăști în genunchi până pe pernuță. Ca să fii și mai politicos, poți da pernuța la o parte (pentru că aceasta se cuvine numai celor de rang înalt, și cine ești tu, un biet muritor) și să te târăști în genunchi până la altar, continuând ritualul cu genunchii direct pe tatami.

Urmează să te închini lui Buddha. NU trebuie să te inchini rămășițelor răposatului, chiar dacă pentru răposat ai venit. Când te închini, trebuie să folosești mătăniile pentru înmormântări, pe care le vei ține în mâna stângă. În budism, mâna stângă e mâna necurată, care trebuie purificată cu ajutorul mătăniilor. 

Apoi, poți oferi banii. La înmormântări, se oferă rudelor bani într-un plic special (alb cu negru), și se spune că tradiția e să oferi bani vechi (nu nou-nouți, ca la nuntă). Acum, problema e cum se oferă banii. În nici un caz nu îi dai direct în mână rudelor. Plicul trebuie pus pe măsuța din fața altarului, pentru că, de fapt, oferi banii lui Buddha și nu rudelor. Ha!

Apoi, trebuie să aprinzi nu o lumânare ci un bețișor parfumat (sau mai multe, în funcție de secta budistă). Dai foc bețișorului de la o lumânarea de pe altar, apoi trebuie să stingi focul și să înfigi bețișorul într-un recipient de pe măsuță. Important e cum stingi focul. NU se suflă în foc, trebuie să-l stingi cu mâna.

După înfigerea bețișorului, urmează clopoțitul. Pe masă, există un fel de vas care ține loc de clopoțel, și în acest vas trebuie să lovești cu un bețișor. Se lovește de două ori: o dată pentru a-i atrage atenția lui Buddha, și a doua oară pentru a-i transmite că ai de gând să te închini. Important este cum lovești clopoțelul. Pentru că cel mai frumos sunet este scos atunci când loveși vasul cu o mișcare de jos în sus, trebuie să iei bețișorul și, printr-o mișcare circulară de jos în sus, să lovești vasul în partea din față (nu deasupra, nu lateral).

Și dacă ai reușit să faci toate schemele astea, înseamnă că ai joushiki.

Ca să fim clari, nu îmi asum nicio responsabilitate pentru corectitudinea informațiilor de mai sus, sunt bazate pe o emisiune de divertisment de la televizor.