Afară plouă liniștit

22 decembrie 2014

Am vrut un Crăciun alb, dar trebuie să mă mulțumesc cu o zi albă. Joia trecută a nins. În Shizuoka. Miracol. Dimineața se așternuse un strat subțire și asta a fost de ajuns să mă binedispună.

Din păcate, zilele care au urmat au fost lipsite de zăpadă. Dar nu și de ploaie.

În ultimele săptămâni, a plouat puternic cel puțin de două ori. Îndeajuns de puternic încât să mă ude cu pelerina mea de ploaie cu tot. Ajunsă acasă am fost nevoită să îmi usuc cizmele cu foehnul, și am râs de una singură. Ironică situație. În mijlocul iernii, îmi usuc cizmele, paltonul și mănușile udate de ploaie.

Visez la un Crăciun alb

9 decembrie 2014

Eu și cu Bing Crosby și cu mai toți cei pe care îi știu din patria mumă, visăm la un Crăciun alb. Adică la un Crăciun cu ninsoare.

Din păcate, ca locuitor al unei prefecturi călduroase de la malul oceanului Pacific, nu pot decât să visez mult și bine. Singurul loc în Shizuoka unde există zăpadă de Crăciun este vârful muntelui Fuji. 

Asta e, nu poți să le ai pe toate, și căldură, și ninsoare, mi se pare firesc. Ceea ce mă surprinde însă nu este lipsa zăpezii în Shizuoka, ci lipsa de interes a japonezilor față de zăpadă. De câte ori am ocazia să mă plâng că în Shizuoka nu ninge, mă poticnesc de răceala emoțională a interlocutorilor: mda, în Shizuoka nu ninge, nu-i așa? Ca și cum ar spune: mare treabă... sau mai rău: cu atât mai bine. 

Am întrebat pe ici pe colo, și mai toți mi-au răspuns că nu au o atitudine prea favorabilă față de ninsoare. Mda, e frumoasă, dar face mizerie. În orașe ca Tokyo, când văd zăpadă, mi se pare murdar, mi-a spus o doamnă în vârstă care locuiește în capitală. Locuitorii din Hokkaido, unde ninge din noiembrie până în martie, și cei din prefecturile de pe coasta vestică, unde troienele sunt imense, urăsc zăpada, pentru că presupune muncă. În fiecare zi, de dimineață, trebuie să scoți lopata și să dai zăpada din fața ușii ca să poți ieși. Agricultorii din Hokkaido n-au ce face în timpul iernii decât să stea în casă și să iasă, de nevoie, la deszăpezit drumurile. Zăpada este văzută favorabil doar atunci când vine vorba de sporturi de iarnă. Un rău necesar în stațiuni montane pentru distracții ca ski sau snowboard, dar un rău pe care nu-l vrei la tine în oraș. 

Da, atitudinile se învață social. Să generalizez ar fi pripit, tot ceea ce pot să spun este că japonezii pe care i-am întâlnit până acum (deci câțiva, acolo), nu visează la un Crăciun alb. Puțină empatie, vă rog?

Mascații în Japonia

8 decembrie 2014

Aceasta este o notă pe care mi-am dorit de mult să o scriu. Dorința a crescut odată ce am ascultat prezentarea cercetării făcute de cursul de psihologie de la universitatea din Shizuoka asupra comportamentului de a purta mască (medicinală) în Japonia. 

Încă de la prima mea venire aici, am fost uimită de numărul mare de persoane care poartă mască. Iarna, împotriva răcelilor și gripelor, primăvara împotriva polenului, toamna împotriva alergenilor, vara împotriva prafului, și în orice altă situație, împotriva ochilor lumii. Nu poți să nu te simți ciudat văzând marea de trecători mascați, ca și cum am fi în mijlocul unei epidemii periculoase. Ca în Orbire. Ca în filmele cu ebola. Cu timpul, te obișnuiești. Îți dai seama că, de fapt, nu e vorba de nicio epidemie. Lumea poartă mască pentru cele mai variate motive, și niciunul nu are legătură cu ebola. În general, lumea se ferește de gripe și alergeni. Majoritatea japonezilor sunt alergici la polen, așa că primăvara mai toți se ascund după o mască. Și pe lângă motivele astea sănătoase, lumea poartă mască pentru că se poartă. Adică nu te privește nimeni ciudat dacă o porți. Și trebuie să recunoaștem, obiectiv, că a purta mască are multe avantaje, printre care anonimatul și faptul că machiajul devine nenecesar. 

Personal, m-am obișnuit să văd mascați. Însă nu mă pot abține să nu le port pică. În primul rând,pentru că nu reușesc să îi recunosc când poartă mască. Și nici nu pot să mă holbez la ei ca să mă asigur că după mască se ascunde cineva pe care ar trebui să îl salut. În al doilea rând, pentru că masca blochează o mare parte din comunicarea nonverbală, și îmi este deosebit de dificil să port o discuție firească. Oricât aș încerca să inferez pe baza expresiei ochilor, tot găsesc dificilă comunicarea fără informații din expresia gurii. Când cineva cu mască mi se adresează, am tendința să mă aproprii de persoana respectivă și să o privesc cercetătoare în ochi, ceea ce cred că provoacă o senzație neplăcută. No offence, dar nici eu nu mă simt mai comod să vorbesc cu o mască. 

Profesorul meu de psihologie socială a prezentat o explicație interesantă fenomenului măștilor. În est, măștile se poartă, însă ochelarii de soare, nu (într-adevăr, singurii care poartă ochelari de soare în Japonia sunt străinii... nu știu cum rezistă japonezii, eu una găsesc soarele japonez deosebit de strălucitor dimineața). În schimb în vest, e ok să porți ochelari de soare, însă nimeni nu poartă mască. Și explicația este dată de tendința de a pune accent pe expresia ochilor, la estici, versus pe expresia gurii, la vestici, în descifrarea emoției. 

Se pare că aceeași diferență explică și de ce emoticonurile japoneze sunt orizontale, ca ăsta ^‑^, iar emoticonurile vestice sunt verticale, așa :D . Orizontal, posibilitatea de a reprezenta diverse expresii ale ochilor e mai vastă, pe când vertical, se pot reprezent mai bine expresiile gurii. 

Și da, sunt vestică. România e la vest de Japonia.

Viața la țară

3 decembrie 2014 

Fiindcă nu m-am putut bucura de confortul căminului pentru străini decât pentru un an, în octombrie am fost nevoită sa ma mut. Și m-am mutat la țară. Nu m-as fi așteptat să experimentez viața la țară tocmai în Japonia, dar se pare ca nu m-am așteptat la multe venind aici. 

Firește, glumesc. Nu locuiesc chiar la țară. Locuiesc într-un cartier, sa îi spunem, rezidențial, din cel mai mare oras al prefecturii Shizuoka, orașul Hamamatsu. 

Orașul Hamamatsu este un oras bogat, sau cel puțin asa se presupune. Este un oras în care cele mai mari firme japoneze își au fabricile. Este un oras internațional, cu o comunitate impresionantă de Brazilieni, pe lângă multe alte naționalități. Este și un oras cu mulți agricultori. Are o gară cu clădiri înalte, un castel și un campus al universității de stat. Și multe câmpuri de orez.

În acest oras, pe lângă zonele centrale, se întind mari zone rezidențiale, cu multe câmpuri de orez, firește, un supermarket gigant, eventual o scoala primară și un autobuz care trece din jumate în jumate de oră. Cam asta-i. Într-o astfel de zona m-am mutat.

Oamenii care locuiesc în zonele astea sunt în general oameni după o anumită vârstă, cu un loc stabil de muncă în vreo firmă, cu copii de școală primară sau gimnazială sau de liceu, și cu una sau mai multe mașini personale. Pentru că fără o mașină nu te poti mișca pe aici. 

Pană la cel mai apropiat supermarket, îmi ia cel puțin jumătate de ora de mers printre câmpurile de orez. Aș putea sa iau autobuzul, dacă ar trece ceva mai des decât la fiecare 2-3 ore. Pană la gară, îmi ia 45 de minute cu autobuzul care trece din jumate în jumate de oră, și mă costă 450 de yeni. Mai este posibilitatea să iau trenul local ca să ajung la gară, însa pana la cea mai apropiată stație fac 30 de minute pe bicicleta. Apoi 16 minute cu trenul. Si de la gara, 1 ora 15 minute pana in Shizuoka. Si de acolo 30 de minute cu bicicleta pana la universitate. Da, oare ce mi-a trecut prin cap mutându-ma aici? Dar măcar ma pot bucura din plin de priveliștea verde. 

Partea buna este ca e liniște. E soare. Nu sunt clădiri înalte care sa blocheze lumina. Pot sa imi cresc busuiocul si pătrunjelul liniștita. Deși in prezent atat busuiocul, cat si pătrunjelul, sunt pe moarte. Iar rozmarinul are deficiente de dezvoltare. Presupun ca e din cauza frigului. Dacă privesc pe geam, nu vad prea multe fire electrice. Rareori vezi oameni pe drum. Lumea e la munca. Iar seara e acasa. Cand întâlnești pe cineva pe strada, te saluta. Dacă asta nu înseamnă ca locuiesc la tara, atunci nu stiu ce ar putea. 

Asta e priveliștea de pe balcon. 

Frunzele îngălbenite

3 Decembrie 2014

Dupa cum primăvara japonezii se înduioșează la vederea florilor de cires, toamna se înduioșează la vederea frunzelor îngălbenite. Primăvara se fac excursii pentru a privi cireșii care încadrează un templu tăcut din vechea capitala, se bea si se mănâncă la umbra cireșilor in floare, iar toamna se fac excursii pentru a privi drumurile deasupra cărora copacii își arcuiesc frunzele rosiatice. Prilej de meditare la efemeritatea vieții, de înduioșare la fiecare colt de strada unde un copac își pierde frunzele îngălbenite si de cheltuiala de bani pe excursii care promit vederi spectaculoase in tonuri de roșu, galben si brun. 

Nu-mi amintesc sa fi fost vreodată prea adânc impresionata de îngălbenirea plopilor noștri, dar venită aici, am devenit sensibilă la vederea copacilor rosiatici. Emoția e contrafăcută, firește, insa atenția imi este furată de culorile de toamna intr-un mod onest, neprefăcut. 

Acum doua saptamâni am plecat intr-o excursie pentru a admira culorile de toamna. Fara niciun plan, ca de obicei, am pornit din Hamamatsu spre nord, către prefectura Nagano, unde temperaturile sunt mai scăzute si frunzele mai îngălbenite, m-am gândit eu. Ne-am oprit in orașul Iida, cel mai apropiat oras de Hamamatsu din prefectura Nagano. 

Un oras micuț, cu vederi nu mai spectaculoase decât cele de prin Hamamatsu. Ca si in alte locuri din Nagano, se cultiva mere. Merele sunt un fruct luxos in Japonia, asa ca turiștii care vizitează Nagano sunt impresionați de abundenta de mere, suc de mere, dulciuri cu mere si meri in mijlocul orașului. In centrul orașului Iida, o alee este plină de meri cu fructe care îndoaie crengile, la o înălțime de la care oricine le poate savura. Merii sunt îngrijiti de elevii unei scoli din oras. Am impresia ca locuitorii orașului sunt la fel de impresionați de mere ca si mine, altfel nu imi explic cum merele imense sunt lăsate sa cada pe pământ si sa se strice, chiar in mijlocul orașului. 

Si ca sa imi satisfac dorința de a fi înduioșată de culorile toamnei, am vizitat cheile râului Tenryuu (dragonul ceresc) din apropiere. Tenryuugawa trece si prin Hamamatsu. Cam asta era vederea de deasupra râului.

Mi-am exersat capacitatea de a ma înduioșa la vederea frunzelor brune si ne-am intors. 

Pura bunătate japoneza fata de un necunoscut

22 Noiembrie 2014 

Recunosc ca a trecut un an si eu inca nu am reușit sa înțeleg sufletul japonez. Inca nu stiu cum funcționează si cum sa ajung la tremurul sau real, cel ascuns sub multele fete, rolul sociale si norme culturale. Am reușit in schimb sa recunosc pura bunătate dintr-un act catre un necunoscut. Si asta mi-a adus bucuria de a putea trai printre ei, chiar dacă nu ii înțeleg si sufletele noastre vibrează pe alte unde. 

Imi amintesc ziua in care, încercând sa imi scot bicicleta din încurcătura de biciclete din parcarea universității, am reușit sa dărâm tot rândul de vreo 10 biciclete. Inca încurcata in propria-mi bicicleta pe care nu reușeam sa o stabilizez pentru a putea ridica celelalte biciclete căzute, un băiat si o fata pe care nu-i cunoșteam si care se aflau prin preajma au început sa ridice bicicletele pe care le dărâmasem, fara sa spună nimic. Pana ce mi-am stabilizat bicicleta, cei doi necunoscuți aranjasera toate bicicletele in ordine. Le-am mulțumit călduros. Nu mi-au răspuns. 

Intr-o alta zi, la cantina universității, așteptam la rând sa imi iau niste ceai. Fata dinaintea mea umplea vreo 3 căni, probabil pentru colegele de la masa. Vazandu-ma ca astept, mi-a întins o cana cu ceai pe care tocmai o umpluse. I-am mulțumit călduros. Nu mi-a răspuns.

Ieri mi-am dus la reparat bicicleta a carei roata din spate făcuse pana. Nenea de la magazin mi-a zis ca ma costa 1500 de Yeni. Ieftin, m-am gândit. Nu voiam oricum sa plătesc prea mult pe o bicicleta veche, fara frâna din fata. Cu vreo 5000 de Yeni as fi putut sa imi cumpăr o bicicleta cu roti umflate si frâne funcționale second-hand. Am lăsat bicicleta in grija lui nenea. Cand m-am intors de la universitate, bicicleta era gata, cauciucurile bine umflate si frâna din fata, funcțională. Nenea mi-a zis, ca printre altele: ti-am reparat si frâna din fata, ca era stricata. E periculos sa mergi numai cu frâna din spate. Nu mi-a cerut bani in plus. I-am mulțumit călduros. Nici nu credeam ca frâna poate fi reparata. Mi-a multumit si el, profesional. Adevarul e ca suferisem mult din cauza frânei din spate, care scotea un horcăit înfiorător de fiecare data. 

Si fara legătura cu tema principala a acestei note, dându-mi seama câta bucurie mi-a facut nenea reparandu-mi bicicleta cu care ma chinuisem atat, am meditat la nivelul de contribuție socială a diverselor meserii. Un nene care știe sa repare biciclete poate atât de ușor sa bucure un client, si sa-i faca viața mai ușoară. Dar eu, cu cei 6 ani de studiu universitar, cu toate cunoștințele mele de statistica, cu toate analizele mele de cale si cu toate proiectele mele de cercetare interculturala, nu pot contribui nici măcar la bunăstarea unei vrăbii. Si ma întreb pe unde am greșit...? 

Prețuri japoneze

18 Noiembrie 2014 

Cred ca nu am discutat prea mult despre costul vieții in Japonia. Se bănuiește ca e scump. As încuviința, insa nu intru totul. Unele lucruri sunt scumpe, altele nu. Unele sunt exagerat de scumpe, altele surprinzător de ieftine. In spirit optimist, sa începem cu cele ieftine. 

Mai întâi, ca sa clarificam despre ce vorbim, gândiți-va in felul următor: 100 de Yeni japonezi fac cam cat un dolar american. Un salariu de începător intr-o firma micuța e cam 150000 Yeni in mana. Luând acestea in considerare, ce mi se pare ieftin in Japonia: 

- a lua masa in oras. La un lanț de restaurante pentru salary men-i ca Sukiya, cu fenomenalul preț de 300 de Yeni, poti mânca gyuudon (carne de vita fiarta, tăiată in feli subțiri, cu orez). La care primesti cu siguranța o cana de apa/ceai moca. Dacă mănânci la Matsuya, mai primesti de banii astia si un bol de supa miso. Eu una ma satur cu atât. Dacă mergi la un family restaurant si mănânci, de exemplu, niste friptura de pui cu garnitura si orez (nelipsit) dai cam 700 Yeni. Evident, poti da zeci de mii de Yeni pe o masa la un restaurant fițos, dar acum vorbim despre limita de jos. Un tabehoudai (all you can eat) ieftin poate fi chiar si 1000 de yeni. Pentru 1000 de Yeni poti mânca fara limita orez (Yey), salata, garnituri diverse, paste, desert, si multe altele, depinde de specificul magazinului. 

- îmbrăcămintea. Nu vorbim, firește, de magazine de firma. Vorbim de magazinasele ieftine de prin mall-uri, ca Gu, sau outlet-uri ca Shot. Mi-am cumpărat haine noi la preț de second hand românesc. 

Ce mi se pare scump: 

-transportul. Da, transportul in comun e scump. Ok, e curat, e eficient, e modern, e la timp (de cele mai multe ori), dar e scump. Spre exemplu, un bilet dus de autobuz din centrul orașului pana la universitate e 350 Yeni. Dacă faci drumul asta in fiecare zi, te costa lunar 14000 de yeni. 

Un bilet de shinkansen (tren de mare viteza) de la Shizuoka la Tokyo e 5800 de Yeni. Dus. Face cei 180 de kilometri intr-o ora. Merita? 

- fructele si legumele. Aici sufăr cel mai tare.. E mai ieftin sa mănânci in oras decât sa gătești pentru ca fructele si legumele au niste prețuri incredibile. A propos, nimic nu se vinde la kilogram pe aici. Prețul e la bucata (eventual la punga): un măr, un ciorchine de strugure, o roșie, un castravete, etc.   

Dau exemple:

Acest frumos mar costa 285 de Yeni.

Pe cand acest minunat ciorchine de strugure costa 700 de Yeni.

N-am dovada foto, dar din amintiri, o caserola cu vreo 5 cireșe era in jur de 200 de Yeni. A, da, cireșii japonezi fac doar flori... 

Prin comparație, un peste costa 100 de Yeni. Ironic, nu? 

Alte prețuri, ca idee: chirie intr-un apartament ieftin de o camera din shizuoka: 30000 Yeni, o carte de psihologie in librărie 2500 de Yeni, o cutie de pastile anti-răceala fara efect din farmacie (pastilele japoneze din farmacii sunt placebo) 1000 Yeni, un gel de dus Dove 300 de Yeni, o cafea de la automat 130 Yeni, o noapte intr-un hotel ieftin business in Tokyo 7000 de Yeni, taxa anuală la o universitate de stat 550000 yeni. 

Sa concluzionam: e scumpă viața in Japonia?