joi, 24 iulie 2014

Apele din Izu


24 iulie 2014

Week-end-ul trecut ne-am reîntors la plaja cu ape turquoise și pești albastru-forsforescent din Izu. Acum doi ani, urmărind șoselele Shizuokăi de la malul oceanului, am găsit, din întâmplare, această mică plajă. Ca o plajă privată. Undeva în septembrie, orășelul în care ajunsesem părea nelocuit. Însă marea turquoise și peștii albastri ne-au făcut să ne învârtim prin oraș, până ce am descoperit plaja. O plajă pietroasă, cu ape transparente și line. Alături de parcarea unde nu oprise nimeni era o toaletă publică cu dușuri reci, și un mic motel, atunci închis. Motelul aparținea unui bătrân care stătea pe un scaun în fața clădirii și părea că observă lumea. Când Yoshihiro i-a cerut permisiunea să parcheze mașina acolo, bătrânul a acceptat, însă l-a avertizat să nu profite de faptul că e nevăzător. Bătrânul care stătea în fața motelului pe un scaun, privind oamenii care ar fi putut trece prin parcare, era nevăzător. I-a povestit lui Yoshihiro că o rudă (oare fiul? nu-mi amintesc) se ocupa de managementul motelului în timpul sezonului. Însă în extra sezon, erau puțini vizitatori și nimeni nu se oprea la motel. 

  

Marea fără valuri, puțin adâncă, transparentă și locuită de niște peștișori albaștri, cu stânci mari prăbușite și fără vizitatori, mi-a rămas în suflet ca unul din cele mai frumoase și mai fericite locuri pe care am avut ocazia să le văd. Am petrecut acolo mai multe zile, dormind în mașină și făcând dușuri reci. În septembrie, Japonia e călduroasă. Căldura ne trezea la ora 6-7. La lăsarea serii, se făcea atât de întuneric, încât nu aveam ce să facem decât să dormim. Un stil de viață sănătos. Mi-am dorit mult să mă reîntorc acolo.

  

Am reușit week-end-ul trecut. În iulie, atmosferă era complet alta. Plaja privată era plină de oameni, de familii și copii, de scufundători și snorkelitori. Motelul și restaurantul erau deschise. Parcarea a costat 1000 de yeni pe zi. Nu degeaba. Era plină de mașini, venite din diverse părți ale Japoniei. Se pare că plaja privată pe care o crezusem nedescoperită sau părăsită e, de fapt, o altracție a verii bine cunoscută de mulți. Existau până și salvamari.

Cu toate astea, frumusețea locului n-a pălit. Poate doar peștii s-au mai împuținat. Și apa era rece. Nu mi-o aminteam atât de rece. 

Poate ar fi bine să mă întorc din nou în septembrie.

marți, 22 iulie 2014

Câte luni durează o sarcină în Japonia



22 iulie 2014

Zilele astea mi-am adus aminte de o discuție ca între oameni deștepți pe care am avut-o cu câțiva cetățenii ai țării soarelui răsare prin iarnă. Cineva a întrebat cât durează o sarcină, pentru a putea calcula câte luni au mai rămas pâna la nașterea bebelușului. Eu am răspuns: 9. Japonezul a răspuns: 10. Cum, nu 10? Nu, nu, nu, din câte am învățat eu la biologie, sarcina (la om) durează 9 luni. S-a cerut ajutorul specialiștilor mai în vârstă și mai experimentați într-ale nașterii: 10 luni! 10 luni și 10 zile. 

M-am simțit ca pe o altă planetă. Este imposibil ca bebelușii japonezi să se nască cu o lună mai târziu decât bebelușii din alte țări. Nu avem această conversație!

Cercetând pe internet, am aflat răspunsul. Japonezii calculează începutul sarcinii de la începutul ciclului și nu de la momentul concepției. Asta adaugă ceva zile. Care, într-un final, se sumează la 40 de săptămâni. Care, împărțite la 4 săptămâni (cât durează o lună în ciclul menstrual) dă 10. Firește, noi ăștia mai vestici sau mai nejaponezi, calculăm în luni calendaristice, care au mai mult de 4 săptămâni. Acele zile în plus se scad din lunga perioadă de sarcină japoneză pentru a rezulta cele 9 luni de sarcină nejaponeză pe care le-am învățat noi la școală. Mister rezolvat.

Oricum, momentul ăla când o suită de japonezi înțelepți de vârste înaintate îți explică ca pentru proști că sarcina durează 10 luni, iar tu, cu toate cunoștințele tale din școli și din viață, te simți cretină sau, cel puțin, într-o situație cretină, este greu de descris în cuvinte.

joi, 17 iulie 2014

Mărimile japoneze



17 iulie 2014

În Japonia, lucrurile au mărimi ce diferă de mărimile obișnuite ale lucrurilor de acasă. În primul rând, după cum bine sublinia tata, oamenii. Oamenii sunt mici. Am impresia că într-o formă minusculă de ființă umană, cineva s-a străduit să introducă multă materie, astfel încât corpurile oamenilor (mai ales a celor de gen masculin) par deosebit de dense. Nu, nu sunt grași. Sunt denși. În orice caz, mă așteptam ca oamenii să fie mici. Și chiar sunt. Dar nu toți. Există o mulțime de japonezi înalți. Eu, cel puțin, sunt considerată a fi înaltă, însă am senzația că pe puțin 30% din populația de gen feminin este la fel de înaltă sau chiar mai înaltă ca mine. 

Cum oamenii sunt mici, și mărimile hainelor sunt mici. Ca niciodată, găsesc o mulțime de haine pe măsura mea. Ce fericire! Și, ca niciodată, găsesc sutiene pe măsura mea. Da, 80% din populația japoneză feminină poartă cupă A. Un alt motiv să mă bucur de șederea mea aici. 
De la oameni, trecem la arhitectură. După cum bine se știe, casele japoneze sunt mici. Ca pentru niște oameni mici. La fel și mașinile. Și scaunele din autobuze. Totul e făcut la scală mică, astfel încât cei care ies din mărimea standard au, din păcate, de suferit. Drumurile sunt strâmte, dar asta e pentru că suprafața locuibilă a Japoniei e mică iar oamenii sunt mulți. Camerele de hotel sunt mici. Băile sunt mici. Bucătăriile sunt mici. Parcările sunt mici (de obicei atât de mici încât lipsesc cu desăvârșire). Japonia nu e pentru claustrofobi.

Și pentru că oamenii și casele și mașinile sunt mici, bineînțeles că și câinii sunt mici. N-am văzut câini mari în Japonia. Cred că Ku este o excepție. Cei mai mari câini sunt Akita. Restul nu depășesc 30 de centrimetri în înălțime. Sunt mici, mici și slabi și, ca niște câini mici ce sunt, sunt frenetici. Din păcate, sunt și puțini. Foarte rar vezi pe stradă stăpâni plimbându-și câinii minusculi. Poate pentru că în casele mici ale japonezilor nu este loc în plus nici măcar pentru un câine mic. 

 (Cel mai mare câine Japonez - Ku)

Ei bine, ați crede că într-o astfel de țară cu oameni, case și câini mici, totul este mic. Nimic mai departe de adevăr. În Japonia, există o mulțime de lucruri mari (și nu vorbim de lucruri de astea abstracte, de genul salariului mediu pe economie). 

Pisicile sunt mari. Aproape la fel de mari ca și câinii. Și, deși n-are legătură, sunt foarte urâte. N-am mai văzut pisici atât de urâte ca în Japonia. Au o față lipsită de forme, ai putea spune că au chiar trăsături japoneze. Și sunt suprapoderale, indiferent că sunt ale străzii sau ale cuiva. Oamenii sunt foarte darnici și hrănesc pisicile astea din belșug. Altfel nu-mi pot explica de ce sunt așa de mari. 
 (Cea mai mare pisică japoneză - Shiro)

Și, că aici voiam să ajung, gângăniile japoneze sunt mari. Imense. Uriașe. Gigantice. Gândacii ce-și flutură antenele, paianjenii ca niște tarantule, fluturii ca niște păsări, cicadele, toate gângăniile sunt mari. Imense. Gigantice. Înfiorătoare. Atât de înfiorătoare încât am impresia că nu pot câștiga nici o luptă cu ele. Așa că încerc să mă țin departe, cât mai departe de ele. Să nu le supăr. Să nu le atrag atenția. Să nu le deranjez... Altfel, cine știe cum îmi voi  găsi sfârșitul?

marți, 15 iulie 2014

Poliția, universală în expresie



15 iulie 2014

Pentru că în ordinea cronologică a evenimentelor urmează accidentul de mașină, voi povesti puțin despre poliția japoneză. 

Întâi de toate, despre accident. În noaptea de Tanabata, Yoshihiro mă conducea cu mașina pâna la gara din Kakegawa, o gară de pe undeva pe la mijlocul distanței dintre Hamamatsu și Shizuoka (pentru a mai economisi niște bani pe bilet... igorând conștient banii cheltuiți pe benzină). În față, un sir lung de mașini care se mișca cu greu. Deși eu n-am fost atentă la acest detaliu, se pare că o mașină de pe banda din stânga a încercat să intre în rândul mașinilor de pe banda din dreapta (pe care eram și noi), și din acest motiv, mașinile din fața noastră au frânat. A frânat și Yoshihiro. Ne-am fi așteptat să frâneze și mașina din spate. A frânat și ea, doar că puțin cam târziu, astfel încât mașina noastră a fost boțită și noi, zgâlțâiți. Din fericire, fără nicio traumă serioasă vizibilă, în ciuda faptului că nici unul din noi nu avea pusă centura de siguranță. Oamenii au tendința să nu se învețe minte. A urmat chemarea poliției, stabilirea vinovatului și a condițiilor accidentului. Polițistul, impresionat de politicos, ai fi crezut că nu face parte din specia lui. Interacțiunea fericită cu polițistul mi-a adus aminte de una din trecut, care fusese mult diferită.

Acum doi ani, când am venit în Japonia, într-o dimineață în care ne grăbeam să ajungem la restaurantul de soba, o mini-mașină de poliție ne-a oprit la un semafor. Nici unul din noi nu avea centura de siguranță pusă. Ne-am oprit într-o parcare a unui supermarket. Yoshihiro a luat actele mașinii și s-a dus să discute cu polițiștii (erau 2), în mașina lor. Lungă discuție. Eu așteptam în mașina noastră. La un moment dat, aud voci ridicate. Yoshihiro ieșise din mașină, certându-se fără jenă cu polițiștii, care nu erau nici ei mai prejos în ton. Habar n-aveam ce se întâmplase, cert e că treaba era nasoală. Polițiștii îi tot spuneau lui Yohihiro să îl sune pe patron (adică pe tatăl lui, pe numele căruia era mașina), nu știu de ce, iar Yoshihiro le reproșa că nu înțeleg nimic și au o atitudine de superioritate. Într-un final, Yoshihiro s-a întors. Eu mă luptam cu gânduri care îl vedeau pe Yoshihiro plătind amenzi considerabile sau chiar fiind băgat la pușcărie pentru nesupunere în fața autorității (știu, am văzut multe filme și știu, nu știu nimic despre legile țării... oricare ar fi ea). Yoshihiro m-a liniștit, spunându-mi că tot ce s-a întâmplat a fost că i-au scăzut un punct la carnetul de conducere. 

Se pare că polițiștii începuseră discuția periculos, vorbind despre cum primesc ei salariu din taxele plătite de oameni și uite cum oamenii nu se supun legilor și alte chestii de astea care subliniau ierarhia în societate și statutul lor superior. Apoi, cearta adevărată a pornit de la faptul că polițiștii nu înțelegeau caracterele cu care Yoshihiro se semnase pe unul din documentele mașinii. I se reproșa că sunt neinteligibile. Yoshihiro era sigur că oricine ar fi putut să le citească (inevitabil, îmi vin în minte bancuri cu polițiști care nu știu să scrie și să citească...). În fine, cearta escaladează, vocile se ridică, tensiunea crește. Eu, înspăimântată, nu știam cum aș fi putut să-l calmez pe Yoshihiro și să-i sugerez să se supună în fața autorității. Aflând pedeapsa, mi-am dat seama că ar fi fost inutil. În Japonia, tată lumea se ceartă cu polițiștii. Cearta cu polițiștii e un must al oricărei interacțiuni cu ei. Ok, în afara cazului în care ești victima vreunul accident.

Da, japonezii sunt politicoși și plini de considerație. Da, funcționarii publici japonezi îți zâmbesc indiferent cât de tâmpite îți sunt întrebările. Da, vânzătorii japonezi îți mulțumesc de 10 ori, chiar dacă nu cumperi nimic din magazinul lor. 

Nu, polițiștii japonezi nu.  


sâmbătă, 12 iulie 2014

Un fel de a te raporta la bani (Partea II- nivel macro)



13 iulie 2014

Zilele trecute am primit un plic suspect. Deși arăta deosebit de formal, având toate înscrisurile primăriei și oficialităților, conținutul m-a făcut să îl categorizez drep o farsă sau o încercare de fraudă. Nu de alta, dar scrisoarea susținea ceva de genul că serviciile de asistență ale orașului Shizuoka vor să îmi ofere 10000 yeni (100 de dolari), pentru că TVA-ul a crescut în aprilie de la 5% la 8%, iar persoanele fără venit, așa ca mine, au avut de suferit de pe urma acestei creșteri. Pe scurt, orașul Shizuoka se oferea să îmi compenseze suferința cauzată de creșterea taxelor cu suma de 10000 de yeni. Pe bune??

Arătându-i plicul lui Yoshihiro, am fost asigurată că nu este o farsă și că, probabil, aveam toate șansele să primesc 10000 yeni moca de la primărie. M-am gândit imediat la situația șomerilor români care trebuie să stea pe la toate cozile, îndurând toate supliciile, birocrațiile și umilințele ca să primească aceeași sumă de ajutor social. Nu, în Japonia, serviciile sociale îți trimit scrisori întrebându-te politicos dacă nu ai nevoie de niște bani  moca. Și nu, nu trebuie să stai la nicio coadă. Tot ce trebuie să faci este să completezi formularul atașat și să îl pui la poștă. 

Totuși, nu știu de ce am impresia că economia Japoniei e suferindă. În pofida acestui fapt, serviciile de asistență socială se gândesc să dea niște bani aiurea unor asistați social (că, pâna la urmă, eu ce-oi fi? Doar nu vreun producător de ceva și plătitor de taxe). Firește, e o mișcare politică, la scală un pic mai mare și la nivel un pic mai elegant decât micii electorali, dar tot e ceva ce îmi depășește puterea mea de înțelegere, puterea de înțelegere a unui cetățean venit dintr-o anumită țară, unde oamenii stau la cozile umilinței sau, poate, chiar lucrează part-time pentru aceeași sumă de 100$.