12 septembrie 2014
Se împlinesc două săptămâni de când am
plecat în cantonament cu clubul de dans, și încă nu am scris despre.
Cred că ar fi cazul, mai întâi, să explic
cum stă treaba cu cluburile școlare și universitare. Este firesc și comun ca
tinerii japonezi să facă parte din unul sau mai multe cluburi
școlare/universitare. Există o mulțime de astfel de cluburi, de la cluburi
sportive, la cluburi științifice, culturale, artistice, etc. Nu te obligă
nimeni să intri într-un club, și totuși majoritatea tinerilor o fac. Pentru că
japonezilor le place să aibă un program încărcat. Așa, de aici, din patria
mumă, ne putem imagina cluburile școlare ca pe un pretext de a pierde vremea și
a te distra cu o mulțime de alți tineri/tinere, eventual a găsi un partener
romantic sau pur și simplu a-ți face prieteni în afara facultății/anului tău.
Pentru că, în genere, cluburile sunt organizate de către studenți, pentru
studenți. Par a nu exista obligații, norme, pedepse. Însă totul e o firavă
aparență.
Cluburile universitare sunt rough. Ok,
depinde de club, însă majoritatea sunt pline de reguli, repetiții aspre și
programe încărcate. Pentru că japonezilor le place să depună efort și să aibă
un program încărcat. Cred că cele mai înspăimântătoare sunt cluburile de muzică
clasică, unde se pregătesc recitaluri de orchestră, pentru că au repetiții
zilnice, câte 4-5 ore, și în week-end câte vreo 7. Pentru că da, japonezilor le
place să depună efort. Am impresia că am mai zis asta o dată.
Pentru că am vrut să experimentez cultura
cluburilor universitare, și să dansez pe moca (da, cluburile au și multe
avantaje, principalul fiind faptul că poți să practici și să înveți o anumită
activitate pe moca), am intrat în clubul de dans sportiv. Firește, mi-a luat
ceva timp să înțeleg că felul în care se raportează japonezii la dans este
complet diferit de felul în care ne raportăm noi, sau, cel puțin, eu, la dans.
Eu dansez pentru că îmi place. Pentru că e distractiv. Distractiv, dacă
înțelegeți conceptul. Japonezii dansează pentru a deveni mai buni.
Profesioniști. Prin urmare, și repetițiile sunt construite pentru a facilita
împlinirea acestui țel maiestuos.
Repetițiile se țin de două ori pe
săptămână, câte 4 ore (oficial), dar se întind deseori la 5-6 ore. Jumătate
(uneori chiar mai mult) din acest timp este ocupat de repetițiile mișcărilor de
bază. Iar această parte a repetițiilor este standardizată de la început până la
final. Se începe încălzirea cu programul de încălzire de la radio (un cântecel
pe care se fac 2-3 mișcări de încălzire). De fiecare dată. Apoi urmează
streching în perechi, care e deosebit de dureros, deoarece partenerul de
streching are întotdeauna impresia că are un rol de împlinit, iar rolul său
este de a te face cât mai flexibil posibil – așa că nu demonstrează pic de
milă. Apoi urmează repetiția mișcărilor de bază la standard. De fiecare dată.
Se folosește mereu același CD, pregătit anume pentru repetiția mișcărilor de
bază. Și cum mereu se folosește același CD, cu aceleași melodii, mișcările de
bază repetate sunt aceleași. Firește. În aceeași ordine. Mersul foxtrot cu fața
(2 melodii), cu spatele (2 melodii), luarea poziției de dans (o melodie),
ridicări și coborâri (o melodie), ridicare (o melodie), întoarcere dreapta (2
melodii), pauză (o melodie), întoarcere stânga (două melodii). O fericire. La sfârșit, ești recunoscător că
ești în viață. Eu una, sunt. Am impresia că ceilalți sunt nemulțumiți că mai
sunt încă în viață. Îi suspectez de o ușoară formă de masochism, nepatologică. Am
menționat că petrecem o melodie întreagă stând în poziția de dans? Urmează repetiția
mișcărilor de bază la latino, în aceeași formă, complet standardizată. După ce
se termină chinul repetiției mișcărilor de bază, urmează repetiția
combinațiilor, uneori (rareori) în perechi. A, da, poate nu am menționat, însă
repetițiile mișcărilor de bază se fac individual. Mai apoi, repetițiile
combinațiilor se fac tot individual. Iar în cam ultima jumătate de oră de
antrenament, în sfârșit ne simțim îndeajuns de pregătiți fizic și psihic să
dansăm în perechi. Pentru cei ce nu știu, dansul sportiv este, de fapt, un dans
în perechi. Cică.
Acum, pe lângă strictețea și lipsa de
variație a antrenamentelor, am mai observat câteva diferențe în ceea ce
privește felul de raportare la dansul sportiv al japonezilor, comparativ cu ai
noștri. În România, cel puțin, la cluburile de dans pe care le-am frecventat,
nu se predă tehnică decât cu lingurița. Tehnica este un secret. Este secretul
profesioniștilor. Așa că, pentru a reduce posibilitatea apariției competiției,
profesioniștii nu predau tehnică decât cu lingurița. Cu cât mai puțin, cu atât mai
bine. Tehnica este un secret bine păstrat de cei de nivel înalt. În schimb, se
oferă distracție, varietate, nou. În Japonia, se oferă numai tehnică. La
fiecare antrenament, membrii profesioniști se plimbă printre începători și le
corectează pozițiile și mișcările, ținând lungi prelegeri despre mișcarea
mușchilor și a membrelor, echilibru și respirație. O întreagă teorie a
mișcării. Pe lângă faptul că nu mă ține japoneza să înțeleg ce vor să îmi
explice, mie îmi este în general dificil să înțeleg descrierea unei mișcări și
să o mai și pun în practică. Însă japonezii sunt fenomenali când vine vorba de
a pune în cuvinte o simplă mișcare de șold. De când au intrat bobocii în club,
după ce dansez cu vreunul, urmează înfricoșătoarea sedință în care mi se cere părerea
cu privire la performanța lor: Ce nu am făcut bine? Ce mai trebuie să
îmbunătățesc? Eu, mereu, îi expediez spunându-le cât de mult au progresat
(pentru că, pe bune, fac niște progrese fantastice... rodul, probabil, al
repetițiilor standardizate). Am ajuns să am sentimente duble față de dansul în
pereche, pentru că mereu, la sfârșit, urmează sedința regretelor și punerea în
cuvinte a tuturor inadecvărilor.
Un alt lucru pe care l-am observat este
rapiditatea cu care memorează combinațiile de mișcări. Eu întotdeauna rămân în
urmă. Obișnuită cu stilul românesc de a preda pe bucățele, am fost șocată când
mi s-a predat deoadată, într-o singură ședință, o întreagă combinație. Evident,
mi-a fost imposibil să o rețin. De ce? Există două motive posibile. Unul – că nu
am destule resurse cognitive pentru a reține într-un timp atât de scurt (resurse
pe care japonezii par să le aibă). Doi – eu rețin mișcările prin repetiții
multiple, până când mișcarea devine automată și nu mai sunt nevoită să gândesc
ce urmează. Pentru că nu pot să mă gândesc la ce urmează și să mai și dansez în
același timp. Japonezii par să poată.
Un alt lucru interesant este faptul că nu
se formează perechi stabile. Ok, cei care participă la competiții, au perechi
stabile. Însă în timpul repetițiilor, toată lumea dansează cu toată lumea. Ceea
ce e foarte egalitarist, dar și foarte solicitant în același timp. De ce?
Pentru că dansul sportiv presupune sincronicitate și înțelegere între
parteneri, iar această sincronicitate și înțelegere se formează diferit pentru
fiecare pereche în parte (cred eu, în ani de zile de antrenament împreună).
Schimbând partenerii, trebuie să dai dovadă de o mare capacitate de adaptare,
capacitatea de a-ți potrivi pașii, respirația, mișcările, la stilul
partenerului. Ceea ce mie mi se pare deosebit de dificil. Dar japonezilor li se
pare firesc.
Acum, după această lungă introducere, să
povestesc despre cantonament. Într-un an, se țin două cantonamente, unul în
vacanța de primăvară și unul în vacanța de vară. Pe cel din vacanța de
primăvară l-am ratat (nu m-au invitat... :P), astfel încât cel din vacanța de
vară a fost primul la care am participat. A ținut în total 4 zile, eu am
participat (din fericire) doar două zile, pentru că aveam programată audierea
unei prelegeri în a treia și a patra zi.
Cantonamentul de vară s-a ținut la Lacul
Kawaguchi, lângă muntele Fuji, în prefectura Yamaguchi. Un loc foarte plăcut și
răcoros (am resimțit senzația de frig după vreo 2 luni de suferințe
caniculare). A fost închiriată sala de sport a unui Minshuku (un fel de
motel/pensiune japoneză). Ne-am împărțit în câteva camere stil japonez,
acoperite cu tatami (împărțirea s-a făcut prin tragere la sorți). Am împărțit
și baia, pentru că da, japonezii sunt obișnuiți să facă baie împreună și sunt
insensibili la trauma pe care o provoacă acest obicei străinilor. Cum am ajuns
în prima zi, după ce ne-am lăsat bagajele în camere, am și început
antrenamentul de după-amiază. Dar ca să descriu mai bine programul zilnic, trec
direct la a doua zi. Trezirea s-a dat pe la ora 5, când câteva fete au dat
startul jogging-ului de dimineață. La ora 7 a fost micul dejun. Mâncare
japoneză (mai ales orez) din belșug. A urmat o plimbare în aer liber. De la ora
9 la ora 12 a avut loc antrenamentul de dimineață. La ora 12, masa de prânz. De
la ora 13 la ora 18, antrenamentul de după-amiază. La ora 18- masa de seară. De
la ora 19 la ora 20, antrenamentul de seară. Pe la ora 21, ședința zilnică (a
regretelor, a făuririi de țeluri, a motivării și auto-motivării). După primele
două zile, îmi uram deja viața. Noroc că nu a trebuit să stau mai mult de două
zile în cantonament.
Poate că sunt eu leneșă, poate că îmi
lipsește controlul de sine, poate că am atitudini complet diferite celor
japoneze față de dans, însă în timpul antrenamentelor zilnice, nu puteam să nu
mă întreb ce îi motivează pe colegii mei să continue, ce îi face să nu se lasă
pradă oboselii, ce anume îi mișcă? În timpul pauzelor dintre antrenamente, eu
mă prăbușeam epuizată și negativă pe podea, în timp ce colegii mei continuau să
repete mișcările de bază, privindu-se, plini de seriozitate și sudoare, în
oglindă, și căutându-și lipsurile.