marți, 21 octombrie 2014

Despre sensibilitatea japoneză a lui Endo și schizofrenia (presupusă) a lui Akutagawa



22 octombrie 2014


M-am întrebat în timp ce gîndeam nota asta de ce oare vreau să scriu despre cărți când ar fi mai bine (și mai potrivit pentru un jurnal) să scriu despre ceea ce fac. Concluzia a fost că nu fac mai nimic, și oricum, chiar dacă fac ceva, ceea ce fac este cu mult mai puțin interesant decât ce au scris Endo și Akutagawa. Plus că, în prezent, am reușit să redescopăr plăcerea adevărată a cititului, cititul ca enjoyment. Asta deoarece am renunțat, umilă, la a încerca să citesc în japoneză, ceea ce a transformat, de-odată, lectura ca frustrare în lectură ca plăcere. End of story. 

În timp ce citeam Tăcere, m-am întrebat dacă Endo știe să scrie ca un japonez sau catolicismul și experiențele de prin Franța i-au furat sensibilitatea japoneză. Ei bine, am citit zilele astea un alt roman de-al lui, Vulcanul (s-a potrivit bine după recenta erupție a muntelui Ontake), și m-am liniștit. Endo e japonez, până la urmă. Însă problematica incompatibilității creștinismului cu tradiția și spiritualitatea japoneză rămâne ca temă centrală și în acest roman. Din nou apare o figură a unui preot (de data asta francez) apostat, care s-a lăsat de treabă, cum s-ar spune, pentru că în Japonia, creștinismul nu merge. Și argumentul său principal este că japonezii nu au conceptul de păcat. Ceea ce este interesant și demn de cercetat mai în profunzime. 

După care am dat peste o cărțulie veselă a lui Akutagawa. Se numește Kappa, și a fost catalogată în diverse feluri, de la carte pentru copii la critică profundă a societății japoneze. Cartea e povestea unui individ instituționalizat care pretinde că a călătorit în Kappaland, adică lumea creaturii verzulii din folclorul japonez care trăiește pe lângă ape (sau poate o știți ca mascota lanțului de kaiten-zushi Kappazushi). Cartea a fost scrisă înaintea sinuciderii lui Akutagawa (pusă pe seama diverselor tulburări psihice de care-ar fi suferit). Se pare că pe la sfârșitul vieții, halucinațiile și depresia au devenit insuportabile. Akutagawa se temuse să nu fi moștenit schizofrenia mamei sale. Se pare că mulți specialiști și-au dat cu părerea după moartea sa cu privire la starea sănătății sale mintale, punând halucinațiile și obsesiile de care-ar fi suferit pe seama unei posibile schizofrenii.


E o povestioară plină de umor (mai degrabă negru) care descrie o lume unde totul este altfel sau invers decât în lumea oamenilor. Spre exemplu, kappii care își pierd locul de muncă sunt uciși iar carnea lor oferită spre vînzare. Firește, ce mai memorabil episod este cel care descrie nașterea în Kappaland. Când sosește clipa nașterii, tatăl-kappa are o discuție cu fătul din burta mamei-kappa, discuție în care îl/o întreabă dacă vrea sau nu să fie născut/ă. Și fătul are drept de decizie. Nu e minunat? Copilul-gata-de-născut a lui Bag, kappa care îl condusese pe pacientul narator în Kappaland, refuză: Nu vreau să fiu născut. În primul rînd, gîndul la toate lucrurile pe care le voi moșteni de la tata – numai nebunia e destul de nasoală, mă face să tremur. 

 Endo Shusaku - Volcano, translated by Richard A. Schuchert, Tuttle Publishing, 2002
Akutagawa Ryunosuke - Kappa, translated by geoffrey Bownas, Tuttle Publishing, 2000

luni, 13 octombrie 2014

Tăcere, tăcere



14 octombrie 2014

Shusaku Endo, un scriitor japonez botezat prin adolescență în catolicism. Nu găsești prea mulți de ăștia. Zilele astea am citit romanul său intitulat Tăcere, care descrie perioada persecuției creștinilor în Japonia, urmărind destinul unui misionar portughez care apostaziază sub presiunea torturii și a tăcerii Domnului. Romanul a stârnit controverse când a fost publicat, mai ales în rândul creștinilor japonezi care au susținut că misionarii apostați s-au lepădat de credință pentru că n-o aveau defel, și nu pentru că (așa cum ar sugera cartea lui Endo) Japonia ar fi un teren nepropice dezvoltării creștinismului. Cred că personajele lui Endo ar răspunde acestora atrăgând atenția că e ușor să pui la îndoială credința unuia sau altuia când trăiești într-o perioadă de pace și libertate și ai siguranța că nu o se te atârne nimeni în vreo groapă cerându-ți să calci peste icoane... 

Ca și brief istoric, creștinismul și-a făcut intrarea în Japonia prin misionarii portughezi, primul dintre ei fiind faimosul Xavier, în 1549. Xavier i-a iubit pe japonezi, japonezii l-au iubit, și ușor ușor credința creștină s-a răspândit pe plaiurile japoneze. Erau vremuri bune. Până pe la sfârșitul anilor 1500, misionarii portughezi au fost primiți bine de liderii japonezi. Din păcate, lucrurile n-au continuat la fel. Evaluând prezența misionarilor ca pe un pericol la adresa siguranței țării, Hideyoshi a pus să fie dați afară din țară toți misionarii și a crucificat un grup de 26 de creștini lângă Nagasaki (există și un monument dedicat acestora). După Hideyoshi, Yeyasu a trecut creștinismul în afara legii în 1614, de aici începând perioada persecuțiilor. Creștinii, japonezi și străini deopotrivă, au fost crucificați, arși, atârnați în groapă (asta cică era o formă foarte eficientă de a induce apostazia – individului i se făceau mici crestături pe tâmple și era atârnat cu capul în jos într-o groapă), înecați și torturați prin diverse alte metode. Misionarii n-au rezistat toți torturilor, însă creștinismul a rezistat, mai la vedere, mai ascuns, prin comunitățile de kakure kirishitan (creștini ascunși) care doseau prin poduri icoanele creștine și se prezentau la temple, declarându-se budiști.

Cartea lui Endo sugerează subtil că Japonia e o mlaștină în care rădăcinile creștinismului nu pot prinde. Că ideea de Dumnezeu a japonezilor creștini și ideea de Dumnezeu a portughezilor e complet diferită. Că creștinismul japonez e doar o reinterpretare prin sensibilitatea și tradiția japoneză a creștinismului vestic. Și că Dumnezeu e tare, tare tăcut.

Citind cartea, m-a impresionat naturalețea narațiunii. Cartea parte scrisă de un vestic, n-am resimțit deloc nepotrivire, nefiresc în relatarea lui Endo. Căci sensibilitatea japoneză care transpare în literatură este incomparabilă și atât de pregnantă încât e imposibil să nu o resimți atunci când deschizi o carte scrisă de un artist din țara soarelui răsare. Nimic din asta aici. Oare e rezultatul intipăririi creștinismului în personalitatea lui Endo, sau e doar dovada măiestriei sale artistice? Bine, recunosc, am citit cartea în engleză, și știu cât de mult poate să difere aceeași frază scrisă în două limbi diferite. Și totuși, specificul japonez transpare dincolo de traduceri, căci până să cunosc limba japoneză, tot ce am citit a fost în limba română... deci ce să fie?


Endo, Shusaku - Silence, translated by William Johnston, Kodansha International, 1982

luni, 6 octombrie 2014

Câini și demoni



1 octombrie 2014

Aniversez un an de experiență japoneză... în tren spre Hamamatsu. A trecut un an de viață de cămin, de uimiri și frustrări și iată că am reușit să mă mut în alt oraș decât cel în care se află universitatea, pentru a mă putea bucura de obiceiul atât de japonez al navetei. Cred că am mai menționat faptul că japonezii fac naveta. Pentru că slujbele bine plătite sunt în marile orașe, chiriile mici la periferie, și trenurile sosesc la timp (mă rog, în majoritatea cazurilor). Suspectez și faptul că japonezilor chiar le place să facă naveta, pentru că asta presupune un plus de oboseală și efort, și nimic nu e mai prețuit în cultura incrementalistă japoneză decât efortul. Ganbaru. Verbul mult iubit de acest popor. Doryoku. Substantivul slogan.

Poate sunt puțin ironică în ton, dar a trecut un an de viață japoneză și îmi dau voie să privesc cultura care m-a primit (și plătit) pentru un an cu un ochi mai critic și cu mai puțin entuziasm plin de venerație, entuziasm ce ne caracterizează la început pe mai toți care am privit Japonia de departe cu jind, admirație și respect. 

S-a nimerit, din păcate (sau poate așa a trebuit să fie), aniversarea unui an de japonificare și rezistență peste o lectură tăioasă, menită să desjaponifice orice străin care încă mai dă semne de venerație, admirație și respect pentru cultura japoneză. Este vorba despre cartea Dogs and Demons, a lui Alex Kerr. Scrisă cu ceva timp în urmă, cartea dezvăluie adevăruri (habar n-am cât de adevărate) șocante pentru cei încă plini de venerație. Suprapusă bine peste oboseala stresului cultural, al auto-japonificării și auto-blamării pentru eșecurile din proces, lectura dezvăluie, dintr-un punct de vedere al străinului oarecum etnocentrist, umbrele Japoniei: mania construcției în detrimentul protejării mediului natural, lipsa totală de interes și legislație în problema poluării industriale, deformarea informației, birocrația și corupția la nivel înalt, golurile bugetare, pasiunea pentru grandios, educația ca disciplinare și formare a cetățeanului obedient, activismul public inexistent. Multe probleme bine ascunse de ochii publici, ochi oricum prea obosiți după cele 3-4 ore de stat peste program inutil (pentru că nu era nimic de făcut, dar statul peste program este o altă dovadă a efortului și loialității față de firmă) și altă oră de făcut naveta, sau ochi încă orbiți de venerația pentru cultura și frumusețea unei țări cunoscute de prin cărți și pamflete turistice, și incapabili să observe încurcătura de cabluri electrice și orașele înghesuite.

E o lectură răcoritoare și eliberatoare. O recomand tuturor pasionaților. Nu garantez acuratețea faptelor scrise acolo. De fapt, mi-e teamă chiar că, prin această lectură, nu fac decât să dau dovadă de etnocentrism și să exteriorizez problemele personale de inadecvare, punându-le pe seama problemelor din sistem. Aș vrea să sărbătoresc mai festiv, mai în cheia venerației, mai cu sake și muzică, și mai puțin cu lecturi răcoritoare. Dar așa s-a nimerit.