vineri, 28 februarie 2014

Un fel de a te raporta la bani


28 februarie 2014

Zi petrecută la bibliotecă. Plănuiesc o excursie prin Kyushuu de la începutul lui martie, așa că încerc să rezolv treburile pe care le am de făcut, înainte să plec. La bibliotecă, doamna funky nu a lipsit. Mă îndoiesc să lipsească vreodată. Trecând pe lângă masa ei de lucru, am văzut niște caiete în care era scris în litere latine. Oare învață limba engleză?

Revin la problema banilor fituiți pe nomikai-uri. Chiar zilele trecute discutam cu colega mea coreeancă (30 de ani, a lucrat ca învățătoare în Seul înainte de a veni în Japonia cu o bursă de cercetare pentru profesori) despre felul în care se raportează japonezii la bani. Poate nu toți japonezii, însă cel puțin cei din mediu academic au un stil de a nu se gândi, sau mai bine zis, de a nu lua în considerare aspectul bănesc. Firescul și normalul este ca oricine să își permită să scoată bani din buzunar, și nimeni nu își pune problema ca cineva ar putea să nu aibă suma respectivă de bani, sau, pur și simplu, să fie atât de strâmtorat încât să nu dorească să fituiască banii respectivi, fie că e vorba de ieșiri la băut, excursii sau mers la conferințe. Coreanca mi-a povestit cum toți studenții din seminarul ei au mers și au audiat prezentarea profei/profului (nush ce gen are) de seminar prin colțuri îndepărtate ale Japoniei de vreo 2 ori într-un an, plătind peste 35000 yeni (350 de dolari) pe biletul de Shinkansen plus alte cheltuieli pe hotel, etc. Și nimeni din seminar nu a pus problema banilor. Coreeanca s-a trezit a fi singura care nu își dorea să meargă (ok, poate toți gândeau la fel, dar nimeni nu a spus), și nu a avut curaj să refuze deplasarea. 

Asemenea, când e vorba de organizat nomikai-uri, nimeni nu își pune problema să rezerve locuri unde e mai ieftin, ci, dimpotrivă, toți sunt atenți să aleagă locuri cât mai luxoase. Astfel că, la fiecare ieșire la băut cu seminarul ,sunt nevoită să scot din buzunar în jur de 3500-4000 de yeni, asta luând în considerare faptul că, de fiecare dată când ies la băut fără seminar, nu cheltui mai mult de 1000-2000 de yeni. În Japonia, a cheltui 4000 de yeni pe o băută într-o seară este mai mult decât firesc. Nimeni nu se întreabă dacă ceilalți își permit. 

Asemenea, proful meu a fost teribil de uimit să afle că problema care mă împiedică pe mine să merg la conferințe în afara Japoniei nu este viza sau lipsa încrederii în sine, ci banii. Profului i se părea firesc să mă întorc acasă, în România, în vacanța de iarnă. Cum, nu mă întorc? WHY? Problema banilor nu se pune. Și proful nu e unul care să nu știe cât face o călătorie până în Europa/America (tocmai a fost la o conferință prin Texas). Cum, nu îmi ajung banii de bursă? Bine, pentru traiul de zi cu zi, sunt ultra suficienți, dar nu îmi permit să cheltui cu ușurință 1500 de euro pe un bilet până acasă. Cum, nu lucrez part-time? Eu (buimăcită, având în vedere că de la facultate mi s-a sugerat că e mai bine să nu lucrez, pentru a mă putea concentra pe studiu și cercetare) răspund că nu. WHY? 

Ok, și acum ajungem la fondul chestiunii. În Japonia, este firesc să ai bani, nu să nu ai. Nimeni nu se plânge de lipsa banilor, nimeni nu folosește lipsa banilor ca pe o scuză. A-ți mărturisi strâmtoreala este vulgar și indezirabil. Cine nu are bani înseamnă că nu muncește îndeajuns. Nu ai bani? Treci la treaba în loc să te plângi.

Totuși, nu pot să cred că nu există studenți care chiar nu-și permit să meargă la nomikai-uri, în pofida faptului că muncesc pe rupte în baruri și restaurante. Nu pot să cred că nu există tineri care preferă să-și facă ceva instant de mâncare decât să dea o mulțime de bani pe meniuri de izakaya și all-you-can-drink. Nu pot să cred că nu există tineri care, deși muncesc de sparg, pur și simplu nu își permit să fituiască bani aiurea. Cu toate astea, tinerii ăștia sunt mereu în umbră, pentru că nimeni, NIMENI nu recunoaște.

joi, 27 februarie 2014

Despre nomikai


27 februarie 2014

Am fost nepermis de leneșă săptămâna asta. Azi plouă. A plouat de dimineață, și nu dă semne să înceteze prea curând. Deja-vu. Mi-am petrecut ziua citind manualul de publicare al APA. Cât de plictisită pot fi? Acum încerc să mă adun și să raportez ce am făcut săptămâna asta. E un brief report.

În week-end m-am refăcut după excursia la ski. Sâmbătă cred că am dormit toată ziua. Dacă am făcut altceva, nu îmi amintesc. Clar e că am lipsit (iar) de la clubul de dans. Duminică am mers la un festival internațional organizat în apropierea căminului, știind că se vinde kebap. Am văzut niște puști/puștoaice dansând dansuri coreene, și am cheltuit ultimii 500 de yeni pe care îi aveam (in cash) pe un kebap cam lipsit de gust, dar care mi-a adus sentimente de nostalgie. Nu e ușor să găsești kebap în Japonia. Apoi am renunțat să merg la bibliotecă (din lene, again), așa că am mers la malul mării, am mâncat căpșuni pe drum și, după ce mi-a intrat frigul în oase, ne-am întors. 

Luni am mers la karaoke cu fetele și cu profa de la nivelul 5 de japoneză. Enka mea a făcut furori. Mi s-a prevăzut o carieră strălucită de cântăreață de enka: gaijina blondă care cântă coveruri după Tendon Yoshimi. Colega mea coreeană  a demonstrat o voce perfectă pentru enka, însă chipul de asiancă a diminuat din valoarea performanței. 

Marți nu-mi aduc aminte ce-am făcut. Probabil nimic. Am ieșit în parcul Sunpu și am privit cireșii înfloriți prematur. Florile cireșilor japonezi sunt roz, și chiar te captivează. De-abia aștept să văd toți cireșii în floare. 

Miercuri am avut seminar și nomikai (băută cu proful și colegii de seminar). 4000 de yeni pentru 2 ore de băut cât încape (all you can drink).   

Am sărbătorit doi studenți care vor absolvi în martie (unul de licență, una de master). Ca mereu, întâlnire deosebit de plictisitoare și frustrantă pentru mine. E un gen de distracție care nu mă distrează deloc. Și costă o grămadă de bani (dar poate voi reveni ulterior la chestiunea asta). Absolventa de master e o profesoară de asistenți medicali, la vreo 50 de ani în buletin, 35 pe chip, căsătorită de curând cu un canadian. În general, la nomikai, absolventa de master vorbește, și proful mai intervine din când în când. În rest, se bea pe rupte și (deși toți sunt japonezi în afară de mine), nimeni nu se îmbată. Japanese are no fun! (Cred că am mai spus asta undeva.) În orice caz, mersul la băut cu colegii de seminar și proful coordonator îmi provoacă o senzație de nefiresc și stânjeneală. E neplăcut să bei cu oameni pe care îi cunoști doar dintr-o postură oficială. Plus că atunci când beau mi se reduce capacitatea de a mă exprima coerent în japoneză. Încă mă obișnuiesc cu cultura nomikai-urilor. Nomikai după prezentarea lucrărilor de licență (prezentare în fața tuturor studenților și profesorilor de la departamentul de psihologie... da, departamentul e minuscul). Nomikai după prezentarea lucrărilor de disertație (a doua zi). Ok, nu m-am dus la niciunul, deși am fost invitată. Nomikai cu seminarul. Oameni buni, exagerați! 

(Cred că ar trebui să explic la ce mă refer când vorbesc despre seminar. Nu, nu are legătură cu teologia. Studenții care își iau lucrarea de absolvire la un prof au întâlniri săptămânale cu proful respectiv pentru a discuta progresul lucrării – asta e seminarul, seminarul cu care tot merg la nomikai-uri.)

sâmbătă, 22 februarie 2014

Ski în Nagano. Ce este un fund


19-21 februarie 2014

Am revenit cu dureri musculare din excursia la ski în Nagano, organizată de universitate pentru studenții străini. Deși a existat amenințarea blocării autobuzului pe drum din cauza zăpezilor, am ajuns și ne-am întors conform planificării, în spiritul japonez al respectării cu strictețe a programului. 

În spiritul japonez al luării tuturor precauțiilor, excursia a inclus și ore de ski pentru începători. Cum mai toți studenții străini erau începători (majoritatea începători și în văzutul zăpezii, nu numai în schiat), trainingul fost binevenit. Ne-am împărțit în grupuri mici și câte un instructor de ski ne-a învățat cum să ne punem schiurile în picioare, cum să mergem ca pinguinii în locuri plate și cum să punem frână. Apoi, am coborât cu toții de vreo 2-3 ori în poziția de frână, oprindu-ne la fiecare câteva secunde să-i așteptăm pe ăia căzuți și încurcați unii în alții, și pe profi, care îi descurcau cu mult profesionalism. Deși m-am temut teribil că mă voi duce la vale în poziție orizontală, s-a dovedit că experiența în patinaj ajută, și am reușit să stau pe picioare și chiar să îmi placă îndeajuns de mult încât să mai vreau să mai încerc o dată. 

În prima seara, după masa în stil bufet (la fel ca și micul dejun), s-a organizat o mică petrecere care să ne ajute să ne cunoaștem mai bine (erau veniți studenți din două campusuri diferite ale universității), prilej cu care s-au jucat jocuri de grup... După care ne-am adunat mai multe fete în camera noastră și am jucat Mafia. Mi-era tare dor de jocuri de grup, deși știu că de fiecare dată pierd. 

A doua zi, după micul dejun, am mers la ski. Am urcat cu telecabina și cu telefericul de mai multe ori, am descoperit cât de epuizant este să-ți cari schiurile și cât de repede ți se face cald încercând să schiezi. 

Seara, fetele erau prea obosite să mai răspundă invitației noastre de a juca jocuri de grup din nou, așa că am coborât și am băut bere în lobby cu băieții. Majoritatea erau din celălalt campus, unde sunt facultățile de inginerie, informatică, fizică și alte de astea, studenți doctoranzi (printre ei și un român de la Cuza), și nu prea înțelegeau japoneză, așa că am făcut pe translatorul pentru Yoshihiro. 

Firește, fiind numai băieți (mai era o singură fată în afară de mine), au început să discute despre fete. Concluzia a fost că japonezele li se par neatrăgătoare, pentru că se comportă ca niște fetițe, au dinți urâți și fundul plat. Apoi, s-a început o discuție despre ceea ce privesc mai întâi la o fată. Majoritatea era pentru fund. Tipul din Filipine a răspuns că e uită mai întâi la fund și ochi, la care toți au sărit, spunându-i să lase vrăjeala, așa că filipinezul a rămas la sâni. Totuși, majoritatea tot nu a fost mulțumită de răspuns, presându-l să recunoască faptul că fundul e mai important. La care filipinezul a adus argumentul că nu cunoști o fată cu spatele, ci cu fața. Tipul din Ucraina a votat pentru fund și picioare, la care algerianul a spus că habar nu are cum să evalueze niște picioare, deși știe cum să evalueze un fund. Apoi, s-a ajuns la tipul din Laos, care a început să țină un discurs lung și întortocheat în engleza lui imposibil de înțeles, iar concluzia pe care a reușit să i-o smulgă tipul din Mauritius a fost că primul lucru la care se uită sunt hainele. Bineințeles, toată lumea era pe sub masă. Tipul din Mauritius i-a explicat că opiniile se împart între fund și sâni, și că opțiunea haine nu intră în discuție. La care tipul din Laos a părut să nu înțeleagă termenul de fund (ass) și a început să îl tot repete, arătând spre diverse părți ale corpului, cum ar fi stomacul. Tipul din Mauritius a încercat să îi explice ce e ăla un fund sau un posterior fără să îi arate, însă tipul din Laos nu reușea să se prindă, așa că într-un final a întins mâna către fundul Mauritianului, care s-a ferit rapid, stârnind alte valuri de hohote. Nedumerit, tipul din Laos a spus că el nu știe decât cuvântul șold (hip), la care toată masa a izbucnit din nou în râs, iar tipul din Mauritius i-a explicat politicos că șoldul și fundul sunt două lucruri diferite. Până la urmă, tipul din Laos a părut să înțeleagă cam pe unde este fundul, și, oprit din a-i atinge din nou posteriorul Mauritianului, a început să își pipăie propriul fund, ca și cum l-ar fi descoperit pentru prima dată. Într-un final, tipul din Mauritius a încheiat discuția felicitându-l pe tipul din Laos că a învățat ce e ăla un fund.

marți, 18 februarie 2014

De ce nu știu japonezii să se distreze


17-18 februarie 2014

Cred că aș putea scrie un roman întreg în care să dezvolt tema enunțată în titlu. Oricum, azi vreau să scriu (și pentru ieri) doar despre șoarecii de bibliotecă japonezi. 

Ieri și azi am mers, de dimineață (azi foarte de dimineață, pentru că ieri am adormit la 9 și, prin urmare, dimineața am reușit performanța de a mă trezi la 7), la biblioteca universității. De ce tot merg la bibliotecă? Pentru că:
-camera e mică și când stau în pat mi se face somn;
-acasă consum electricitate și e frig oricum;
-acasă am doar internetul de pe mobil care nu se mișcă, pe când la bibliotecă am internetul super-rapid plătit de universitate;
-de la bibliotecă se pot accesa moca baze de date (ok, cred că se poate face asta și de acasă, dacă ai nu știu ce fel de ID și parolă care mie nu îmi merg);
-biblioteca are ferestre mari și priveliște bună, așa că am ce face când nu lucrez (adică mai tot timpul);
-biblioteca universității e aprope de cantina universității;
-când merg la bibliotecă am impresia că FAC CEVA (deși e doar o impresie);
-aș putea să mă întâlnesc cu băiatul de la cursul de cultură ale cărui date de contact nu le am pentru că respectivului nu îi place să le comunice, și prin urmare, nu mă pot întâlni și schimba o vorbă cu el decât printr-o coincidență. Noroc că e o persoană pe care o poți găsi cu ușurință la bibliotecă. Pe el și pe încă câțiva. 

Problema care mă frământă pe mine de când tot merg la bibliotecă este următoarea: de ce oare le place japonezilor să meargă la bibliotecă atât de mult? În week-end, când merg la biblioteca din parc, văd că sălile de lectură sunt pline-ochi de elevi/studenți/domni și doamne care stau chirchiți deasupra unor cărți și caiete. Oamenii ăștia nu au ceva mai bun de făcut în week-end? Adică să iasă în oraș, să bea în crâșme, să meargă la karaoke, să facă grătare, să iasă în club, să se uite la meciuri? De ce învață atât de mult? Ce învață atât de mult? Și pentru ce?

La biblioteca universității, deja am început să reperez șoarecii care vin în fiecare zi. În primul rând, există o doamnă, la vreo 40 de ani, care e întotdeauna prezentă la masa din capătul sălii. Are un ghiozdan cu o mulțime de accesorii care clincăie și clopoțesc. Stă mereu la aceeași masă, în același loc. Pe masă, are un teanc de cărți,  caiete și penare. Se îmbracă în stilul funky-japanese (nu știu cum să numesc stilul ăsta, dar îl pot recunoaște imediat... poate am să-l descriu într-o zi). E tunsă băiețește. E la o vârstă la care ar trebui să fie la servici, sau acasă pregătind obento pentru copii. Dar nu, e prezentă în fiecare zi la bibliotecă. Am o curiozitate morbidă pentru viața acestei doamne funky.

Mai este un tip, la vreo 20 de ani, cu niște ochelari mari cu rame negre, care are pe masă o mulțime de cărți și caiete și un calculator la care tot calculează ceva al cărui rezultat este imediat notat pe un caiet. Acest individ pare a fi un pasionat de ceva, care vrea să intre la vreun master bengos de la o universitate din Tokyo sau se pregătește pentru doctorat. 

Și mai este, firește, un moș. Nu știu dacă e același moș, sau se schimbă în fiecare zi. E greu să diferențiezi doi moși japonezi. Cert este că, la bibliotecă, există întotdeauna un moș... care citește ziarul, sau copie fragmente dintr-o carte într-un caiet mare. E îmbrăcat la costum, cu pantofi lustruiți. 

În timpul sesiunii, am evitat să merg la bibliotecă, pentru că mi se părea îmbâcsită. Era plină de studenți care învățau sau scriau vârtos proiecte. Jumătate din ei dormeau cu capul pe cărți. Am uitat să menționez... la bibliotecă se doarme la greu. Mai ales la amiază, în zile însorite, e așa o atmosferă de somn... Nu înțeleg oamenii ăstia: dacă tot vor să doarmă, de ce nu dorm acasă? Și dacă tot au de gând să învețe la bibliotecă, de ce dorm cu capul pe cărți?

Concluzia: oameni, mai distrați-vă și voi din când în când!

duminică, 16 februarie 2014

Umegashima


16 februarie 2014

După două zile de ploaie, în sfârșit o duminică însorită și caldă. Muntele Fuji se vedea clar din bucătărie. Am pornit pe motocicletă spre Umegashima, o stațiune onsen din Shizuoka. În oraș erau peste 15 grade. Umegashima e undeva pe un munte, la vreo câteva ore depărtare de oraș. Am pornit pe la 1. Pe drum, ne-am oprit, văzând un semn către o cascadă. Până la cascadă se putea ajunge doar pe jos, așa că am lăsat motocicleta și am urcat pe drumul de munte, nu înainte de a lua aminte la cele câteva anunțuri care scriau: Atenție! Urși! A fost îndeajuns să intrăm în pădure ca peisajul să se schimbe brusc și temperatura să scadă cu vreo 10 grade. În câteva minute am ajuns la cascadă, eu tot drumul cu ochii în patru la urșii care ar fi putut să apară. Peisajul era îndeajuns de sălbatic cât să mă convingă că urși adevărați chiar trăiau pe acolo și ar fi putut fi deranjați de plimbarea noastră. Yoshihiro m-a liniștit, spunându-mi că în perioada asta urșii hibernează. Mi s-a părut destul de rațional. Lângă cascadă era un mic templu shinto de lemn și un alt semn cu Atenție! Urși!

Pe un panou cu informații din trafic am putut citi că drumul spre Umegashima e închis din cauza zăpezilor. Tot urcând pe drumul dintre munți, temperatura scădea și vântul rece ne bătea în față. Totuși, un termometru de pe un stâlp arăta 7 grade. Înr-un final, am ajuns în Umegashima și am văzut pentru prima dată ceva zăpadă pusă. Drumul era închis. Multe mașini a căror proprietari avuseseră aceeași idee ca și noi erau parcate pe drum, în apropriere de bariera pusă de polițiștii din trafic. Copii, mame și tați se jucau în zăpada aproape topită și făceau oameni de zăpadă.

Întorși la cămin, am văzut știri din orașele învecinate, unde zăpada era peste un metru și drumurile blocate. Șiruri de mașini înzăpezite și abandonate erau filmate din elicopter. Am privit nămeții cu invidie. Eu, iarna asta, am reușit să pun mâna doar pe niște zăpadă lichidă. Aștept cu nerăbdare excursia la ski.