marți, 22 aprilie 2014

Momentele zilei



22 aprilie 2014

Cred că am mai pomenit, mai demult, de clopoțelul care anunță ora 5 în Shizuoka. Ei bine, vizitând pentru câteva zile orașul vecin, Hamamatsu, am realizat că Shizuoka e mic copil pe lângă Hamamatsu atunci când vine vorba de anunțat momentele zilei.

În Hamamatsu, trezirea se dă la ora 7:30. Luni, miercuri, sâmbătă sau duminică, sărbătoare sau zi de muncă, la ora 7:30 se aude o muzică simpatică, care te duce cu gândul la un teatru de păpuși sau un cântec pentru copii cuminți. Oricât de profund și de bine ai dormi, e imposibil să te faci că nu auzi cântecelul. Prietene, e ora 7 jumate. Ia și te trezește.

Și dacă te-ai trezit, conștiincios, ai mâncat micul dejun și te-ai dus la serviciu, ai lucrat vreo 3-4 ore cu spor, bineînțeles că de-abia aștepți pauza de prânz. În caz că te temi că vei munci și din timpul pauzei, stai liniștit. Clopoțelul de la ora 12 te va anunța că a venit timpul să te relaxezi puțin. Clopoțelul de la ora 12 e același cu cel de la ora 5 din Shizuoka. Și același cu clopoțelul care anunță pauzele în școlile japoneze. Sau ce puțin, așa e în anime-uri.

 A trecut și masa de prânz, ai trecut și tu din nou la treabă. O oră, două, trei, patru, deja ești obosit și aștepți cu nerăbdare să vină ora de plecat acasă. La ora 5, se va auzi un alt cântecel, un pic mai vioi decât cel de dimineață, care te va anunța că ești liber să pleci acasă (da, de parcă ar exista japonezi care să plece acasă la ora 5). 

Ceea ce îmi place la Hamamatsu este varietatea. Cântecelul de dimineață, clopoțelul de prânz și cântecul de seară sunt toate diferite, ca nu cumva să greșești și să crezi că a venit deja ora de plecare când nu e decât prânzul. 

Și îmi mai place această minunată tendință de a fixa, hotărî și stabili viața oamenilor. Sunt sigură că există niște motive foarte întemeiate pentru utilizarea acestor cântecele, dar mie nu îmi sunt accesibile. Nu pot decât să oftez când sunt trezită din somn de vreunul din clopoțele, sau când, luată prin surprindere de trecerea timpului, îmi dau seama că a mai trecut (sau a mai venit) o zi fără ca eu să fac nimic. Nu știu dacă și alții sunt de acord cu mine, dar mizez pe sprijinul tuturor celor care lucrează part-time, lucrează noaptea, termină serviciul mai târziu de 5, iau masa după 2, sunt în vacanță, lucreză în ture sau au un stil de viață neregulat și nesănătos.

miercuri, 16 aprilie 2014

Mitul trenurilor japoneze care nu întârzie



16 aprilie 2014

În continuarea poveștii de ieri... Cum stăteam eu în picioare în trenul care avea întârziere din cauza vântului puternic, mi-am adus aminte de un articol despre trenurile japoneze pe care mi l-a povestit mama pe vremea când eram pe acasă și încă nu văzusem Japonia. Ideea articolului era că JR (Japan Railways) și-ar fi cerut scuze la finele unui an pentru cele 3 minute de întârziere pe care le înregistraseră trenurile japoneze în total pe anul acela. Impresionată, firește, de precizia cu care se părea că se mișcă trenurile în Japonia, m-am gândit ce minunat trebuie să fie să călătorești cu trenul în Japonia, având în vedere că merge cu sute (nu zeci, ca la noi) de kilometri la oră și nu întârzie niciodată mai mult de 3 minute pe an.

Ei bine, poate am fost singura care a rămas cu ideea greșită că trenurile japoneze nu întârzie... totuși, dacă mai există și alții care încă mai cred că trenurile japoneze nu întârzie mai mult de 3 minute pe an, ei bine, vă anunț că trenurile japoneze ÎNTÂRZIE. Cu orele. 

Nu e nicio surpriză să vezi că trenurile japoneze au întârziere. Ba din cauza vântului puternic, ba din cauza vreunui taifun, ba din cauza unor accidente. Prin apropiere de Tokyo, trenurile întârzie în fiecare zi din cauza accidentelor. Indivizi care se aruncă sau cad între șine... Chestii tolstoiene la ordinea zilei. 

Când am mers să vizitez Yokohama, am petrecut vreo 30 de minute în stație așteptând un tren care fusese oprit din cauza unui accident. Nu se știa nimic mai mult decât că între două gări apropiate avusese loc un accident (ce implica persoane rănite/decedate). L-am sâcâit pe Yoshihiro să-mi explice de ce întârzie atât de mult, și el mi-a explicat că, probabil, se face curat... Abia atunci mi-am dat seama ce înseamnă un accident de tren ce implică persoane rănite... Imaginea pe care mi-am format-o a devenit din ce în ce mai deranjantă, însă uitându-mă în jurul meu, am văzut că nimeni nu părea interesat de soarta celor care fuseseră spulberați de tren, fiindcă toți dădeau telefoane, explicând nervoși că vor întârzia, sau se jucau pe telefon, sau scriau mesaje, sau se uitau pe internet ca să treacă timpul. În sfârșit, a venit trenul în gară și ne-am urcat în el (era, firește, mega aglomerat, din cauza întârzierii). După vreo 5 minute de mers, trenul s-a oprit subit. Am fost anunțați că din cauza unui alt accident care avusese loc în direcția opusă, trenul va face o scurtă oprire. Scurtă oprire care a mai durat vreo 30 de minute. 

Revin și subliniez: trenurile japoneze întârzie. Acum vine întrebarea: ce-a fost cu articolul ăla cu scuzele pentru cele 3 minute de întârziere? Probabil că acele 3 minute de întârziere fuseseră cauzate de erori umane, cum s-ar spune, adică ar fi putut fi evitate. Când e taifun, cutremur sau accident și trenul întârzie, întârzierea nu se pune. Până la urmă, nu e vina JR că e taifun sau că cineva s-a gândit să se arunce în fața trenulul. Și, deci, nu are de ce să își ceară scuze.

Și atunci m-am gândit la întârzierile trenurilor românești... Care și ele, săracele, întârzie din cauza dilatării șinelor, a zăpezii sau lipsei de șuruburi. Ce vină are CFR-ul? Nici una. Cu toate astea, suntem cu toții nervoși și supărați că dăm o grămadă de bani pe bilete și stăm prin Câmpia Română așteptând să se răcoarească și să revină șinele la forma și dimensiunea lor naturală. N-am văzut niciun japonez să înjure JR-ul din cauza întârzierilor, sau să spună că plătește prea mult ca să stea în picioare și să mai ajungă și cu întârziere acasă. E o diferență de perspectivă, de cultură, de ceva care îmi scapă.

marți, 15 aprilie 2014

Experimentând stilul de viață japonez – a lua masa în oraș singur, a dormi în tren în picioare, etc



15 aprilie 2014

Revin la experiența conferinței de la Nagoya. A fost prima mea călătorie în Japonia de una singură, și pot spune că, pentru prima dată, am experimentat o parte din stilul de viața al salary-men și salary-women japonezi/e.

Când vii pentru prima dată în Japonia, nu poți să nu observi multitudinea de indivizi îmbrăcați la costum, care aleargă pe scările rulante ale gărilor, dorm în tren în picioare și iau masa de unii singuri în restaurante ieftine gen Matsuya.

Ei bine, pentru prima dată de când am venit în Japonia, am fost nevoită să călătoresc singură într-un alt oraș. Să merg cu trenul singură. Să stau la hotel singură. Să iau masa în oraș singură. Și să dorm (cu ochii deschiși) în picioare în tren.

Îmbrăcată office ca pentru o conferință, m-am cazat la un hotel business care era ocupat de alți câțiva salary-men și alte câteva salary-women. Probabil toți cu vreo treabă business în Nagoya. La hotel, dimineața se servea micul dejun. Am luat, conștiincioasă, micul dejun alături de domni la costum și doamne pe tocuri, care se pregăteau pentru o zi de muncă.

În această călătorie, cea mai importantă reușită a mea a fost să iau masa în oraș de una singură. După cum am menționat, în Japonia, a lua masa în oraș singur este o chestie normală. În orice restaurant te-ai duce, vei vedea cu siguranță domni și doamne luând masa singuri, fără să se simtă ciudați, singuri sau triști. E normal. E chiar preferabil. Am auzit câteva persoane mărturisind că preferă să ia masa singuri decât împreună cu alții. Mi-am învins timiditatea și am intrat într-un restaurant de ăla ieftin, unde merg mai toți salary-men și salary-women de prin împrejurimi după terminarea serviciului, și am comandat curry. Dacă m-am simțit ciudat? Da. Dacă mi-a stat în gât? Nu. Am fost privită așa cum sunt priviți toți salary-men care vin și mânâncă singuri după terminarea serviciului, doar că eram o gaijină. Ei, și cui îi pasă? Cam asta era atitudinea celor din restaurant.

Mi-a fost greu să explic japonezilor timiditatea vesticilor de a mânca în oraș singuri. Chiar zilele trecute am citit un articol care descria nu-știu-câte lucruri pe care trebuie să le faci de unul singur, măcar o dată în viață. Firește, un articol scris de un american, bănuiesc, că era în engleză. Ei bine, și printre acele multe lucruri, era și a lua masa în oraș singur. Autorul își încuraja cititorii să își învingă jena, timiditatea, frica de a fi priviți ca niște ciudați, lupi singuratici sau mizantropi, și să ia masa în oraș siguri. Articolul ăsta exprima foarte bine viziunea noastră, sau cel puțin a mea, despre ce înseamnă a lua masa în oraș de unul singur. Japonezii nu pot să mă înțeleagă.

În fine, după terminarea conferinței, am luat trenul spre casă, din păcate, la o oră interzisă. Era ora terminării serviciului, așa că trenul a fost plin ochi. Așa de plin că mai era puțin și ne împingeau lucrătorii de la gară ca să se închidă ușile. N-am prins un loc până acasă, așa că am petrecut cele 2 ore plus întârzieri (trenul mergea cu restricții de viteză din cauza vântului puternic) în picioare, picioare care mă dureau teribil din cauză că mă încălțasem cu niște pantofi office ca pentru conferință, și mersesem pe picioarele mele după o pauză de jumătate de an (petrecută pe bicicletă, motocicletă sau în mașină). Drumul a fost deosebit de dureros, și, deși nu am putut adormi în picioare, am experimentat viața japonezilor care fac naveta în fiecare zi, și după n ore de muncă pe tocuri și la costum, sunt nevoiți să petreacă alte 2 ore în picioare în tren. Câtă singurătate...

luni, 14 aprilie 2014

Despre sinele japonez



14 aprilie 2014

La începutul semestrului (acum, în aprilie), am participat la o primă întâlnire de orientare pentru facultatea de psihologie. Nici nu știu dacă am voie să o numesc facultate. Cursul de psihologie, e mai corect. La universitatea Shizuoka, psihologia e o specializare (minusculă) în cadrul facultății (poate aici am voie să folosesc termenul de facultate) de sociologie... sau științe sociale, ca să fiu mai precisă. De toți (an 2, 3, 4, master 1, 2) sunt vreo 50 de studenți. Profesori, de toți, sunt vreo 6. Minuscul, după cum am spus. Însă tocmai pentru că e minuscul, e ca o comunitate în care toți cunosc pe toți și e greu să te faci nevăzut.

La această întâlnire au venit (aproape) toți studenții din toți anii, inclusiv masterele, și profesorii, bineințeles. S-au discutat orare, chestiuni administrative și de astea. Partea interesantă, în schimb, a constat în prezentarea personală a tuturor studenților și profesorilor. Mai întâi s-au prezentat profesorii. Se pare că există o expectanță ridicată în rândul studenților și a profesorilor ca prezentarea personală a membrilor să fie cât mai amuzantă. Cred că unul din profesori a dat tonul (nu spun cine), și ceilalți i-au urmat. Profesorii s-au străduit să fie cât de amuzanți și profesioniști au putut fi în același timp, și au vorbit despre tot felul de treburi, inclusiv ce s-a mai întâmplat în lumea muzicii, cine ce fel de haine poartă de obicei și alte lucruri triviale, incluzând, firește, și o scurtă prezentare a intereselor de cercetare.

Apoi a început prezentarea fiecărui student, de la cei mai mari la cei mai mici. Regula amuzamentului mi s-a părut deosebit de puternică, pentru că toți s-au străduit teribil să spună tot felul de povești, care mai de care mai ciudate și fără legătură cu povestitorul. M-a șocat franchețea cu care spuneau niște chestii de-a dreptul ridicole sau personale sau stupide, fără să pară intimidați de prezența profesorilor. Unii au povestit cum au eșuat în dragoste de mai multe ori într-un singur an, alții au povestit cum au redescoperit mersul pe bicicletă și apoi durerile de fund, alții au vorbit despre ce mai e nou pe la ei prin oraș, alții au povestit cum au mers la toate concertele nu-știu-cărei formații și așa mai departe. Unele domnișoare și-au mărturisit pasiunea pentru băieții arătoși, și au invitat și pe altele care împărtășesc aceeași pasiune să petreacă timpul împreună. O domnișoară a povestit cum și-a petrecut vacanța lucrând 24 de ore, ziua la un restaurant și noaptea ca recepționistă la un love-hotel. Un student s-a bucurat mult de faptul că printre boboci erau mai multe persoane de gen masculin decât în anul lui, și apoi a urmat un fel de schimb de replici duios între povestitor și unul din noii veniți, conversație care a arătat mai gay decât am văzut vreodată. Alții au povestit ce boli, necazuri, eșecuri, neșanse și suferințe au mai avut, alții au promis că vor veni la facultate mai des. Cu toții păreau că se gândiseră în avans mult (și bine) la ceea ce vor spune. 

Am descoperit, curioasă, simțul autoironic al japonezilor, la scurt timp după ce am venit, la un concert susținut de orchestra universității. În timp ce orchestra cânta un cover după Carry Pamyu-Pamyu (dacă nu știi CINE e Carry Pamyu-Pamyu, vezi asta), doi studenți au venit în fața scenei îmbrăcați în muțunachi și au început să danseze ca în videoclipul lui Carry P-P. Fără absolut nicio jenă sau grijă că ar putea fi considerați ridicoli. Bănuiesc că asta și doreau. 

Lipsa fricii de a fi ridicol mă fascinează la japonezi. Sau, poate că în Japonia, ceea ce înseamnă a fi ridicol  diferă de ceea ce credeam eu.

vineri, 11 aprilie 2014

Țara fără copy-center-uri



11 februarie 2014

Acum, după ce apele și mințile s-au liniștit și limpezit, pot descrie tumultul prin care am trecut cu câtva timp în urmă din cauza faptului că nu aveam unde scoate la imprimată un poster de dimensiuni mari. 

Venită din țara copy-center-urilor, unde există câte unul la fiecare colț de stradă și unde poți imprima orice, pe orice și oricum, la un preț mai mult decât rezonabil, am fost luată prin surprindere (totală și dureroasă) când am realizat că nu am unde să imprim posterul pe care trebuia să îl prezint la o conferință. Spus simplu: în Japonia NU există copy-center-uri. Aviz pentru necunoscători.

Ei bine, aflată la câteva zile distanță de începerea conferinței, cu posterul în format electronic, m-am trezit singură și disperată, pentru că nimeni nu știa să îmi spună unde aș putea să imprim un poster B0 (sau A0 sau A1 sau orice mai mare de A3). Ca să spunem lucrurile exact, în Japonia, lumea scoate chestii la imprimantă sau copie chestii la Convenience Store (Conbini), însă acolo cel mai mare format este A3. 

Bun, am făcut apel la cunoștințele și experiența profului meu coordonator, care mi-a explicat (și el), că în Japonia nu există copy-center-uri unde să te duci și să imprimi formate mari, și că el personal face comandă pe internet. Pe internet, există numeroase companii care oferă servicii de imprimat în diverse forme și mărimi. Singura problemă este timpul (lăsăm prețurile la o parte... de fapt, le lăsăm secret), pentru că o comandă presupune preluarea fișierului pe internet, imprimarea lui și trimiterea lui prin poștă, plus eventualul timp cerut de transferul bancar prin care se face plata (da, mai greu cu cardurile de credit în Japonia...). 

În plus, majoritatea studenților și cercetătorilor japonezi NU imprimă posterele pentru conferințe în format mare, tocmai din cauza costurilor și a inconvenienței. Și-atunci ce fac? Ei bine, imprimă posterul pe foi A4, acasă, și apoi fac puzzle din ele și formează marele poster. 

Eu: PE BUNE???

În cele din urmă, am apelat la o firmă online, care a fost destul de rapidă încât să ajung la conferință cu posterul pe hârtie și nu pe stick sau pe foi A4 (era și asta o ultimă soluție). După cum am mai spus, prețul rămâne secret.