Tenryuu

16 septembrie 2014

Sâmbătă, o plimbare prin Tenryuu, un orășel din nord-estul orașului Hamamatsu, s-a dovedit a fi plină de descoperiri. Dulciurile japoneze ce aduceau aminte unora de copilărie ne-au făcut să ne oprim în fața unui magazinaș de pe marginea drumului.

 (Interiorul magazinului) 

De acolo, am fost ademeniți înauntru de o doamnă veselă, cu mult chef de vorbă. Ne-a invitat în magazin, arătându-ne obiecte vechi japoneze și punându-ne să ghicim la ce foloseau (evident, eu aveam cel mai redus procent de răspunsuri corecte). 

(Interior - Instrumentul de metal cu coadă din dreapta, dar și cel din stânga, era folosit la călcarea rufelor. Pe masă, în partea stângă, o pipă)

 (Un vechi radio. Lângă radio, în partea stângă, niște cutii cu doctorii. Farmaciștii ofereau astfel de cutii pline cu diverse medicamente fiecărei gospodării. După o perioadă, farmacistul se întorcea, iar familia era nevoită să plătească doar doctoriile pe care le folosise între timp. Doamna ne-a explicat că bunica ei mai lua câte o pastilă, două, chiar dacă n-avea nevoie, pentru că farmacistul se deranja să vină până la ei acasă, și s-ar fi simțit prost să nu-i ofere niciun ban)

(O veche mașină de spălat. În spate, un lighean cu o placă de spălat manual și o pompă de scos apă)

Ne-a condus apoi în hambarul casei (nu am găsit un nume mai potrivit pentru clădirea tradițională construită pentru depozitarea diverselor lucruri), reamenajat ca expoziție de obiecte din perioada Showa (1926-1989). 

Doamna ne-a explicat că, probabil, magazinul pe care îl transformaseră într-un fel de muzeu fusese, în trecut, un magazin de kimonouri. Depozitul se închidea cu o serie de vreo 6 uși, dintre care cea exterioară, deosebit de groasă. De ce credeți că era nevoie de atâtea uși? ne-a întrebat ea. Eu m-am gândit la hoți (ce tipic). Yoshihiro a glumit că era vreo metodă de protecție împotriva frigului. Doamna ne-a explicat că era, de fapt, o metodă de protecție împotriva incendiilor... Ceea ce are sens – cladiri de lemn, incendii dese, kimonouri scumpe. 

În camerele amenajate în pod, doamna ne-a arătat niște hârtie tradițională japoneză hand-made de un bătrân din oraș. M-a atras textura interesantă, oferită de combinațiile neobișnuite de plante folosite. Un tip de hârtie îndrăgit de artiștii de prin oraș.

 (Colecția de hârtie tradițională) 

În altă cameră, o expoziție de cărți poștale pictate de artiști locali. În alta, expoziția lucrărilor unei pictorițe din vecini. 

(O carte poștală lucrată pe hârtie tradițională)

Doamna ne-a explicat că face parte dintr-un NPO, că se ocupă cu promovarea culturii tradiționale japoneze, artiștilor locali și orașului Tenryuu. Organizează diverse workshop-uri, următorul fiind unul de împachetare a lucrurilor în hârtie (cică există diverse reguli de împachetare, împachetarea într-un fel putând fi aducătoare de noroc sau ghinion). Îl va ține o altă artistă locală. Doamna se ocupă doar de organizare. De adunarea oamenilor. De promovarea magazinașului și a obiectelor la vânzare. E chiar și ghid turistic în localitate. Pentru că vrea să facă localitatea, arta și cultura tradițională, știute. Chiar și peste graniță. 

(Împachetarea în hârtie a diverselor obiecte)

Se numesc Genki no Satoyama. Au și pagină de facebook. ;)

În cantonament cu clubul de dans

12 septembrie 2014

Se împlinesc două săptămâni de când am plecat în cantonament cu clubul de dans, și încă nu am scris despre.

Cred că ar fi cazul, mai întâi, să explic cum stă treaba cu cluburile școlare și universitare. Este firesc și comun ca tinerii japonezi să facă parte din unul sau mai multe cluburi școlare/universitare. Există o mulțime de astfel de cluburi, de la cluburi sportive, la cluburi științifice, culturale, artistice, etc. Nu te obligă nimeni să intri într-un club, și totuși majoritatea tinerilor o fac. Pentru că japonezilor le place să aibă un program încărcat. Așa, de aici, din patria mumă, ne putem imagina cluburile școlare ca pe un pretext de a pierde vremea și a te distra cu o mulțime de alți tineri/tinere, eventual a găsi un partener romantic sau pur și simplu a-ți face prieteni în afara facultății/anului tău. Pentru că, în genere, cluburile sunt organizate de către studenți, pentru studenți. Par a nu exista obligații, norme, pedepse. Însă totul e o firavă aparență.

Cluburile universitare sunt rough. Ok, depinde de club, însă majoritatea sunt pline de reguli, repetiții aspre și programe încărcate. Pentru că japonezilor le place să depună efort și să aibă un program încărcat. Cred că cele mai înspăimântătoare sunt cluburile de muzică clasică, unde se pregătesc recitaluri de orchestră, pentru că au repetiții zilnice, câte 4-5 ore, și în week-end câte vreo 7. Pentru că da, japonezilor le place să depună efort. Am impresia că am mai zis asta o dată.

Pentru că am vrut să experimentez cultura cluburilor universitare, și să dansez pe moca (da, cluburile au și multe avantaje, principalul fiind faptul că poți să practici și să înveți o anumită activitate pe moca), am intrat în clubul de dans sportiv. Firește, mi-a luat ceva timp să înțeleg că felul în care se raportează japonezii la dans este complet diferit de felul în care ne raportăm noi, sau, cel puțin, eu, la dans. Eu dansez pentru că îmi place. Pentru că e distractiv. Distractiv, dacă înțelegeți conceptul. Japonezii dansează pentru a deveni mai buni. Profesioniști. Prin urmare, și repetițiile sunt construite pentru a facilita împlinirea acestui țel maiestuos. 

Repetițiile se țin de două ori pe săptămână, câte 4 ore (oficial), dar se întind deseori la 5-6 ore. Jumătate (uneori chiar mai mult) din acest timp este ocupat de repetițiile mișcărilor de bază. Iar această parte a repetițiilor este standardizată de la început până la final. Se începe încălzirea cu programul de încălzire de la radio (un cântecel pe care se fac 2-3 mișcări de încălzire). De fiecare dată. Apoi urmează streching în perechi, care e deosebit de dureros, deoarece partenerul de streching are întotdeauna impresia că are un rol de împlinit, iar rolul său este de a te face cât mai flexibil posibil – așa că nu demonstrează pic de milă. Apoi urmează repetiția mișcărilor de bază la standard. De fiecare dată. Se folosește mereu același CD, pregătit anume pentru repetiția mișcărilor de bază. Și cum mereu se folosește același CD, cu aceleași melodii, mișcările de bază repetate sunt aceleași. Firește. În aceeași ordine. Mersul foxtrot cu fața (2 melodii), cu spatele (2 melodii), luarea poziției de dans (o melodie), ridicări și coborâri (o melodie), ridicare (o melodie), întoarcere dreapta (2 melodii), pauză (o melodie), întoarcere stânga (două melodii).  O fericire. La sfârșit, ești recunoscător că ești în viață. Eu una, sunt. Am impresia că ceilalți sunt nemulțumiți că mai sunt încă în viață. Îi suspectez de o ușoară formă de masochism, nepatologică. Am menționat că petrecem o melodie întreagă stând în poziția de dans? Urmează repetiția mișcărilor de bază la latino, în aceeași formă, complet standardizată. După ce se termină chinul repetiției mișcărilor de bază, urmează repetiția combinațiilor, uneori (rareori) în perechi. A, da, poate nu am menționat, însă repetițiile mișcărilor de bază se fac individual. Mai apoi, repetițiile combinațiilor se fac tot individual. Iar în cam ultima jumătate de oră de antrenament, în sfârșit ne simțim îndeajuns de pregătiți fizic și psihic să dansăm în perechi. Pentru cei ce nu știu, dansul sportiv este, de fapt, un dans în perechi. Cică. 

Acum, pe lângă strictețea și lipsa de variație a antrenamentelor, am mai observat câteva diferențe în ceea ce privește felul de raportare la dansul sportiv al japonezilor, comparativ cu ai noștri. În România, cel puțin, la cluburile de dans pe care le-am frecventat, nu se predă tehnică decât cu lingurița. Tehnica este un secret. Este secretul profesioniștilor. Așa că, pentru a reduce posibilitatea apariției competiției, profesioniștii nu predau tehnică decât cu lingurița. Cu cât mai puțin, cu atât mai bine. Tehnica este un secret bine păstrat de cei de nivel înalt. În schimb, se oferă distracție, varietate, nou. În Japonia, se oferă numai tehnică. La fiecare antrenament, membrii profesioniști se plimbă printre începători și le corectează pozițiile și mișcările, ținând lungi prelegeri despre mișcarea mușchilor și a membrelor, echilibru și respirație. O întreagă teorie a mișcării. Pe lângă faptul că nu mă ține japoneza să înțeleg ce vor să îmi explice, mie îmi este în general dificil să înțeleg descrierea unei mișcări și să o mai și pun în practică. Însă japonezii sunt fenomenali când vine vorba de a pune în cuvinte o simplă mișcare de șold. De când au intrat bobocii în club, după ce dansez cu vreunul, urmează înfricoșătoarea sedință în care mi se cere părerea cu privire la performanța lor: Ce nu am făcut bine? Ce mai trebuie să îmbunătățesc? Eu, mereu, îi expediez spunându-le cât de mult au progresat (pentru că, pe bune, fac niște progrese fantastice... rodul, probabil, al repetițiilor standardizate). Am ajuns să am sentimente duble față de dansul în pereche, pentru că mereu, la sfârșit, urmează sedința regretelor și punerea în cuvinte a tuturor inadecvărilor. 

Un alt lucru pe care l-am observat este rapiditatea cu care memorează combinațiile de mișcări. Eu întotdeauna rămân în urmă. Obișnuită cu stilul românesc de a preda pe bucățele, am fost șocată când mi s-a predat deoadată, într-o singură ședință, o întreagă combinație. Evident, mi-a fost imposibil să o rețin. De ce? Există două motive posibile. Unul – că nu am destule resurse cognitive pentru a reține într-un timp atât de scurt (resurse pe care japonezii par să le aibă). Doi – eu rețin mișcările prin repetiții multiple, până când mișcarea devine automată și nu mai sunt nevoită să gândesc ce urmează. Pentru că nu pot să mă gândesc la ce urmează și să mai și dansez în același timp. Japonezii par să poată. 

Un alt lucru interesant este faptul că nu se formează perechi stabile. Ok, cei care participă la competiții, au perechi stabile. Însă în timpul repetițiilor, toată lumea dansează cu toată lumea. Ceea ce e foarte egalitarist, dar și foarte solicitant în același timp. De ce? Pentru că dansul sportiv presupune sincronicitate și înțelegere între parteneri, iar această sincronicitate și înțelegere se formează diferit pentru fiecare pereche în parte (cred eu, în ani de zile de antrenament împreună). Schimbând partenerii, trebuie să dai dovadă de o mare capacitate de adaptare, capacitatea de a-ți potrivi pașii, respirația, mișcările, la stilul partenerului. Ceea ce mie mi se pare deosebit de dificil. Dar japonezilor li se pare firesc. 

Acum, după această lungă introducere, să povestesc despre cantonament. Într-un an, se țin două cantonamente, unul în vacanța de primăvară și unul în vacanța de vară. Pe cel din vacanța de primăvară l-am ratat (nu m-au invitat... :P), astfel încât cel din vacanța de vară a fost primul la care am participat. A ținut în total 4 zile, eu am participat (din fericire) doar două zile, pentru că aveam programată audierea unei prelegeri în a treia și a patra zi. 

Cantonamentul de vară s-a ținut la Lacul Kawaguchi, lângă muntele Fuji, în prefectura Yamaguchi. Un loc foarte plăcut și răcoros (am resimțit senzația de frig după vreo 2 luni de suferințe caniculare). A fost închiriată sala de sport a unui Minshuku (un fel de motel/pensiune japoneză). Ne-am împărțit în câteva camere stil japonez, acoperite cu tatami (împărțirea s-a făcut prin tragere la sorți). Am împărțit și baia, pentru că da, japonezii sunt obișnuiți să facă baie împreună și sunt insensibili la trauma pe care o provoacă acest obicei străinilor. Cum am ajuns în prima zi, după ce ne-am lăsat bagajele în camere, am și început antrenamentul de după-amiază. Dar ca să descriu mai bine programul zilnic, trec direct la a doua zi. Trezirea s-a dat pe la ora 5, când câteva fete au dat startul jogging-ului de dimineață. La ora 7 a fost micul dejun. Mâncare japoneză (mai ales orez) din belșug. A urmat o plimbare în aer liber. De la ora 9 la ora 12 a avut loc antrenamentul de dimineață. La ora 12, masa de prânz. De la ora 13 la ora 18, antrenamentul de după-amiază. La ora 18- masa de seară. De la ora 19 la ora 20, antrenamentul de seară. Pe la ora 21, ședința zilnică (a regretelor, a făuririi de țeluri, a motivării și auto-motivării). După primele două zile, îmi uram deja viața. Noroc că nu a trebuit să stau mai mult de două zile în cantonament. 

Poate că sunt eu leneșă, poate că îmi lipsește controlul de sine, poate că am atitudini complet diferite celor japoneze față de dans, însă în timpul antrenamentelor zilnice, nu puteam să nu mă întreb ce îi motivează pe colegii mei să continue, ce îi face să nu se lasă pradă oboselii, ce anume îi mișcă? În timpul pauzelor dintre antrenamente, eu mă prăbușeam epuizată și negativă pe podea, în timp ce colegii mei continuau să repete mișcările de bază, privindu-se, plini de seriozitate și sudoare, în oglindă, și căutându-și lipsurile.

Tokyo – o altă conferință, despre metrou și puțin ortodoxism japonez

9 septembrie 2014

Week-end-ul acesta m-am prezentat la conferința anuală a asociației japoneze de dinamică a grupului. Această asociație este una dintre multele asociații psihologice din Japonia, axată pe psihologie socială, dar mai micuță decât asociația de psihologie socială japoneză, care s-a întrunit pentru conferința anuală luna trecută la Sapporo. Din motive ce țin de programarea conferințelor, am ales să prezint la această conferință (pentru cea din Sapporo, deadline-ul fusese prea scurt și nu am reușit să mă înscriu decât ca auditor). Partea drăguță a acestei conferințe a fost faptul că a existat o sesiune în limba engleză, unde am și prezentat, de altfel.

Conferința, la fel ca și cea din Sapporo, și-a dovedit japonismul: lucrurile s-au făcut în ordine, la timp și organizat. Din păcate, au fost cam puțini membri prezenți, și mi s-a părut o greșeală strategică planificarea prezentărilor invitaților în același timp cu prezentările membrilor obișnuiți, pentru că sălile au fost de-a dreptul goale în timpul prezentărilor invitaților. Asta combinată cu stilul japonez tăcut, inactiv, (de-a dreptul somnolent), de a participa la o prezentare care e în limba engleză. Cred că săracul Hoffman (profesor la Universitatea Cologne din Koln, care publică cu Baumeister și Vohs - ceea ce mi se pare enorm), a fost dezamăgit total de audiența sa somnolentă (unii chiar dormeau în timpul prezentării... japonezilor nu li se pare deloc jignitor să doarmă în timp ce alții prezintă, altfel nu îmi explic de ce dorm oamenii în halul ăsta în timpul cursurilor și prezentărilor... welll... diferențe culturale). Și o altă bulină neagră – nu ne-au oferit gustări de prânz decât în prima zi – și nu de alta, dar am plătit în jur de 200 de dolari pentru conferința asta... suspectez că aveau de unde să dea un 5 dolari pentru o gustare de prânz... Dar din nou, Japonia e scumpă, n-ai ce face. Recunosc că am participat la întâlnirea unde s-a prezentat situația financiară a asociației și cheltuielile și alea alea, dar nu am putut să mă concentrez ca să înțeleg ceva... mi-ar fi consumat prea multă energie. Concluzia a fost că banii sunt puțini, deseori nu ajung, iar cei care sunt, sunt folosiți înțelept. Am încheiat discuția.

Sesiunea în limba engleză a fost delicioasă. Toți participanții fiind nevorbitori de limbă engleză, ne-am înțeles perfect unii cu alții. Profesorii aceia scorțoși și lungi în discuții când vine vorba de o prezentare în limba japoneză, au devenit deodată deosebit de simpatici și simpliști când au fost nevoiți să comenteze în limba engleză. Mi-a plăcut maxim. Experiența asta mi-a dovedit încă o dată cât de importantă e cunoașterea unei limbi străine la un nivel acceptabil, și m-a făcut să mă văd pe mine însămi cum sunt văzută de japonezi atunci când vorbesc japoneză. Oamenii aceia inteligenți și rapizi în gândire deveneau deodată puerili și de neînțeles când vorbeau în engleză. O fericire.

Cam atât despre conferință. Cum n-am avut prea mult timp și nici interes să vizitez Tokyo, am putut vedea doar metroul, Ueno, Asakusa și, în ultima zi, Biserica Sf Nicolai. Aș începe cu metroul, pentru că este un monument în sine. Pot spune că metroul din Tokyo mi-a depășit capacitatea de adaptare. Fără să mă informez deloc asupra metroului, stațiilor, biletelor, tarifelor, în prima zi de conferință am coborât în subteran, convinsă că voi ajunge în maxim 10 minute la universitatea care era la vreo 2 km de hotel. Mare greșeală. Am stat 10 minute doar să înțeleg harta. Minunat, pentru a ajunge la universitatea care era la 2 km de hotel, trebuia să schimb trei linii de metro. Ok, ce să faci, e Tokyo. Totul bine și frumos, până când mi se închid în față porțile către a doua linie. Aflu că această linie e administrată de altă firmă și îmi trebuie alt tip de bilet. Minunat. Noroc că tipul de la poartă a fost îndeajuns de înțelegător să mă lase să trec cu biletul pe care îl cumpărasem inițial. Din fericire, am ajuns la destinație (într-un final și în timp util). La întoarcere, am ales să merg doar cu o companie, ca să mă scutească de schimbarea biletelor. Dar de data asta am greșit automatul de bilete, care nu mă lăsa să cumpăr bilet de prețul care era înscris pe hartă. Altă jumătate de oră pierdută în fața automatului, încercând inițial să îl fac să îmi dea bilet pentru destinația pe care o voiam, și mai apoi, să îmi dea măcar banii înapoi. Nu știu care e misterul, cert e că trebuia să cumpăr de la alt automat, nu de la ăla. Experiența a fost șocantă. Am reușit să înțeleg metroul din București, din Atena, din Barcelona, din Nagoya, din Sapporo. Pe cel din Tokyo, n-am reușit. 

 (Asakusa noaptea)

În primele două zile, seara, m-am întâlnit cu Emiko-san, care mi-a arătat puțin împrejurimile în Ueno și Asakusa. 

(Biserica ortodoxa Sf Nicolai din Tokyo)

În ultima zi, m-am dus să văd biserica ortodoxă din Tokyo. Mi-a spus despre ea Emiko-san, altfel nu m-aș fi dus. De fapt, habar n-aveam că există biserici ortodoxe în Japonia. După asta, am aflat că nu e singura. Există una până și în Shizuoka. Habar n-aveam. Mare e Japonia. 

Biserica din Tokyo a fost întemeiată în 1981 de Sf Nicolai (de Japonia), un rus care și-a petrecut o mare parte din viață în Japonia și a propovăduit ortodoxismul aici. Au existat ortodocși în Japonia și înaintea lui, din familii stabilite Rusia. În ziua în care am fost să vizitez biserica, tocmai se organiza o slujbă de înmormântare, așa că nu am putut să stau prea mult înauntru. M-a uimit faptul că erau prezenți atât de mulți japonezi ortodocși și nu am putut să nu mă întreb cum se raportează ortodocșii japonezi la incinerarea celor decedați. Din nou, sentimentul că ceva nu prea se potrivește. Dar în același timp, sentimentul de comuniune, sentimentul că ceva ne leagă dincolo de diferențele rasiale și culturale.

Okinawa – partea însorită

1 septembrie 2014

Acum, fiindcă am început prin a descrie partea întunecată a insulei Okinawa, asta nu înseamnă că n-am descoperit și partea ei luminoasă sau că partea luminoasă ar fi mai prejos. Okinawa este frumoasă, dureros de frumoasă. Mai precis, marea Okinawei e dureros de frumoasă. Apele transparente, albastru-turquoise, calde și puțin adânci, cu nisip alb și corali alb-rozii. Plajele alb-gălbui, pline de scoici imense și scheleți de corali. Peștii albaștri, peștii galbeni striați, peștii roz care înoată aproape de mal. Apele limpezi și liniștite, fără valuri. Lumina orbitoare, care face totul să strălucească în alb.

Deși prima zi a plouat, începând de a doua zi au urmat câteva zile călduroase și însorite. Firește, vremea tropicală e imprevizibilă și s-a întâmplat deseori să se înnoreze brusc sau să plouă cu găleata pentru vreo 10 minute ca mai apoi să se însenineze și cerul să apară fără niciun nor. 

Fideli excursiei extra-econoame, am căutat plajele cu parcări fără plată și intrare fără plată. Mai bine zis, plajele nesupravegheate și lipsite de facilități. Mai bine zis, plajele abandonate. Și nu pot spune că a fost greu să le găsim. Okinawa e o insulă, deci e înconjurată de ape, și, spre fericirea noastră și a tuturor, de plaje. Bineînțeles, există și o mulțime de plaje luxoase, administrate de hoteluri sau alte entități, unde parcarea se plătește, intrarea se plătește, dușurile se plătesc, dar în schimb plaja e curățată de alge, toaletele sunt curățate zilnic, oameni sunt o mulțime, există salvamari, radio pe plajă, terase, și atmosfera aceea de a fi la mare. 

Am preferat însă alternativa fără plată, și nu cred că am greșit. Ok, a luat ceva timp să găsim plajele, pentru că, nefiind administrate, nu erau nici trecute pe vreun ghid turistic. În schimb, dacă intrai cu mașina pe niște drumuri strâmte și părăsite care duceau spre mare, aveai o mare șansă să dai peste o plajă abandonată.

Fiindcă ploua, în prima zi ne-am îndreptat spre acvariul Chuuraumi, un acvariu de dimensiuni impresionante unde poți vedea viața marină a Okinawei, inclusiv specimene gigantice de rechini. 

(Acvariul Chuuraumi)

Prima plajă la care ne-am oprit a fost cea de pe insula Kouri, una din multele insulițe legate de insula principală a Okinawei printr-un pod ce se întinde deasupra apelor transparente. Plaja nu era părăsită, însă nici foarte aglomerată. Am putut parca gratis într-o michi no eki (gară a șoselei), foarte aproape de plajă. Plaja se întindea chiar la baza podului. Am ajuns noaptea, așa că nu ne-am putut bucura de frumusețea apelor turquoise decât a doua zi. 

 (Plaja și podul către insula Kouri)

Noaptea am sărbătorit făcând un grătar improvizat. Am cumpărat de la un 100 en shop cărbuni, și un grătar de metal (pur și simplu, un grătar de metal, adică un obiect de formă dreptunghiulară, format din fire de metal așezate în cruce). Noaptea, lângă plajă, pe drum, am adunat câteva pietre ca să susținem grătarul și, luminând locul cu o lanternă de buzunar, am prăjit niște carne cumpărată dintr-un supermarket. Improvizație reușită. Partea dificilă a fost dușul. Contra a 100 de yeni, puteai să te bucuri de 1 minut și 30 de secunde de apă rece la duș. Experiența m-a făcut să înțeleg că eu nu mă pot spăla într-un minut și 30 de secunde. Și având în vedere că într-un minut se consumă 12 litri de apă, asta înseamnă că, de fiecare dată când fac duș, consum mai mult de 18 litri de apă. Câtă irosire. Când te gândești la copiii din Africa! Ok, doar o constatare de moment care nu mi-a schimbat în vreun fel obiceiurile neecologice. Constatare urmată de distracția de a găsi soluții pentru a clăti tot săpunul de pe mine fără a mai plăti o dată dușul. 

A doua zi am ajuns pe o plajă administrată bine (în concluzie, am plătit parcarea), de pe insula Sesoko, altă insuliță apropiată celei principale. În schimbul banilor pe parcare, ne-am putut bucura de peștii colorați care înotau în mare. De data asta, plaja era plină de turiști, existau salvamari, și locul unde se putea înota era împrejmuit, am aflat, pentru apărarea coralilor. Fiindcă nu am putut rămâne acolo peste noapte (plaja închizându-se la ora 5), am căutat o altă plajă, și, din greșeală, am descoperit una de-a dreptul abandonată, însă având toate facilitățile, în apropiere de orașul Kin. Nu era nimeni acolo, în schimb, exista baie cu dușuri (gratis), mese cu scaune, iar plaja era plină de scoici imense (încă regret că nu mi-am însușit vreuna). 

(Plaja de pe insula Sesoko)

 

A urmat vizitarea insulelor Henza, Miyagi, Ikei și Hamahiga, și ele legate de insula principală printr-un lung pod. Aici am discutat cu bătrânul care revenise după pensionare din Osaka (pe insula Ikei să fi fost?). Tot într-una din aceste insule, am uitat însă unde, am descoperit o altă plajă abandonată, unde doar câțiva turiști se bucurau de apele transparente, lipsite de valuri și calde ca o baie caldă. 

În ultimele zile, am vizita muzeul păcii și faimosul palat Shuri, un amestec interesant de influențe chineze, japoneze și specifice regatului Ryukyu. 

 

Cu toate astea, dincolo de singurătatea și tristețea orașelor, de faima palatului Shuri și impresionanta colecție de vietăți marine a acvariului Chuuraumi, în suflet mi-au rămas liniștea plajei părăsite de lângă orașul Kin și apele calde și line ale plaje de pe una din insulițele estice.