11 februarie 2015
Și s-a întors fata de la Japonia. A aterizat
în Otopeni, după vreo două zile jumate de mers pe tren, pe jos, pe avion, pe
autobuz, prin aeroporturi, prin turbulențe, prin aer, pe uscat, pe mare, o
jumătate de glob a străbătut fata ca să ajungă în patria mumă. După un an
jumate de japonificare, fata a zis că a sosit timpul să se întoarcă, înainte să
se japonifice de tot.
În aeroportul Otopeni, n-a întâmpinat-o
nimeni cu pancarde și balonașe, cu Bine
ați revenit acasă!, cu Welcome to
Romania!, cu Ne pare așa de bine că
ne onorați cu prezența dvs! Oamenii erau mari, înalți, bine-făcuți, și în
lungime și în lățime, cu gura aprigă și ciubotele Gucci puțin stropite cu
noroi. De fapt, era și greu să îți dai seama cât de bine erau ei făcuți în
realitate, pentru că erau încotoșmănați în cojoace, cu glugi peste căciuli de
oaie, fulare la nas, arătându-și numai ochii străpungători.
A ieșit fata din aeroport, nemulțumită
tare de întâmpinare, și a început să caute autobuzul spre Ieși prin parcare. Tare
greu l-a mai găsit. Autobuzul, ca și toate celelalte mașini parcate, avea o
culoare nedefinită, ceva între cafea-cu-lapte și gri-șoricesc. Oare de când
plecase, se dăduse vreo lege care să stabilească singura culoare legală pentru
mașini? Așa cum erau taxiurile galbene prin târgul Ieșilor, odată, demult? Și
poate ar fi găsit autobuzul mai repede dacă n-ar fi avut și drumurile, și
parcarea, și clădirile, și cerul, da, da, și cerul, fix aceeași culoare. O sinergie.
Cerul părea că își vărsase cafeaua cu lapte peste pământ și peste drumuri și
peste mașini și totul se amestecase într-o confuzie coerentă, astfel încât
ți-era greu să îți dai seama unde începe un lucru și unde se termină.
Și după o altă zi de mers, a ajuns fata
acasă. Nu mai pusese piciorul într-o casă de om de două zile jumate. Și nu mai pusese
piciorul acasă de un an jumate. A găsit toate lucrurile așa cum le-a lăsat,
numai în hol a găsit gresie nouă, puțin scârțâitoare la pășit, pusă cu model
modern, astfel încât rosturile să nu pară niciodată, dar niciodată, paralele. O
feerie. Se pare că mama chemase iar câșlarii să facă niște artă în casă. Aveau și
chiuvetă nouă, paralelă cu podeaua (cam tradițional), se pare, din cauza
faptului că unul din câșlari scosese un dulap suspendat drept peste vechea
chiuvetă. Bine ai revenit în România lucrului bine făcut.
Dar biblioteca, biblioteca era tot acolo,
și era plină de cărți, o mulțime de cărți, cărți noi-nouțe, și toate în română,
așa, ca să te bucuri când citești, nu să-ți plângi de milă și de limitare că nu
înțelegi un kanji, o grămadă de cărți de nici nu știa din ce parte să le apuce. Și ce căldură era în casă, lux, puteai să stai în tricou, nu altceva, căldurică numai bună să te așezi în pat și să citești.
Și după ce-a citit fata un Philip Roth
(că-i place tatei) și-o Tolstaia (tot la fel), a pornit la drum să-și vadă
Ieșii, să vadă sinergia, să vadă dacă mai trăiește Boby, câinele comunitar (da,
da, să se facă ceva cu câinii comunitari, să se facă, da nu cu Boby, Boby e
câinele NOSTRU comunitar). A pornit și a văzut cum avea alee pavată în fața
scării, da strada încă mai avea semnele celor douăsprezece lucrări, tăiate și
cârpite și iar tăiate, și la pubela de gunoi a întâlnit pe cei care vor fi
amintiți în istorie sub numele de hoți din tomberon, și toate drumurile, de
aceeași culoare cu cerul, un cer de țară baltică, noroc că n-aveam bălți. Și a
văzut grupurile de tineri care stau la scară și filosofează la o sămânță, și
bieții bătrâni care așteaptă poștașul să vină cu pensia ca să se poată certa cu
casierița de la Billa că nu s-a aplicat reducerea, reducerea de la casă, păi
uitați-vă, doamnă, scrie pe bon, reducere de 20%, asta e 50 de bani, păi cât să
fie, calculați și dvs. Și și-a văzut prietenele, abia ieșite de pe băncile
facultății, care își pregăteau un concediu în Tenerife, și Palas-ul, tot plin
de marmore și granituri de era să își rupă o coastă după prima ninsoare de ce
lunecau și străluceau. Și s-a dus în supermarket, și ce să vadă? O bogăție! Brînză
de vaci și brânză-telemea, telemea de capră, urdă de oi, brânză fetta,
mascarpone, caș, cașcaval, unt, uuunt, lapte, lapte cu 2% grăsime, lapte cu 3%
grăsime, și pastramă, pastraaamă, și hălci de carne, și șunci și bacon, și
cartofi care se vând la kilogram, nu la bucată, și meeere, tot la kilogram, și
tot felul de lucruri la kilogram, la bax, la sac, să-ți ajungă, să știi că mânânci,
nu așa. Și murături, murătuuuri, în oțet și-n saramura, săraca fată, își
umpluse coșul de parcă venise din Africa, nu de la Japonia.
Și când ajunge fata la casă, scoate cardul
ei de la Japonia, că doar na, n-o să scoată cardul de România, că n-avea, își
închisese toate cardurile că ăștia iau comisioane lunare cât un kil de roșii.
Roooșiii. La kilogram, nu la bucată. Și dă fata să plătească așa, cosmopolit,
cu cardul. Numai că nu funcționează cardul. Îl trece casierul o dată, de două
ori, de șapte ori, prin cititorul de carduri, și tot Card Invalid scrie, România
asta, te invalidează imediat. Și uite așa a renunțat la brânză și la murătură,
și la toate bunătățile alea care se vând la kilogram. Uite așa, ca să nu te dai
emancipată.
Și a mers fata, pe jos, că doar târgul
Ieșilor poate fi străbătut cu piciorul de la un capăt la altul, și a revăzut
Piața Unirii, unde refăceau pasajul subteran, de n-aveai pe unde să treci,
decât pe deasupra, de te înjurau șoferii și te amendau polițiștii, și tot
bulevardul Ștefan cel Mare, frumos pietruit și foarte deschis, așa, ca să poți
vedea cerul cafeniu, și apoi a început să ningă și ningea cu fulgi,
închipuie-ți, ce fericire, și în ninsoare, pe o bancă, un domn cu o chitară
cânta, cânta în ninsoare, cu glas de român, și toate cuvintele alea sunau ca o
limba exotică: grai, lăuntric, suflet,
tremurau cuvintele alea așa cum se cutremură sufletele când se pregătesc să
iasă în lume sau s-o părăsească: chip,
strălucire, chemare... și uite așa, auzind fata cuvintele astea care sunau
ca o limbă exotică, așa a apucat-o un dor, dor de ceva, dar nu știa de ce. Dor.
Japonezii nu pot să traducă acest cuvânt.
