Japonia, țara singurătății

23 ianuarie 2016

Nu zic, singurătatea poate fi simțită oriunde și în foarte multe feluri. Dar Japonia ține să-mi arate cum reușește să educe spiritul singurătății, sau, mai optimist spus, al solitudinii, în locuitorii săi. A trăi, a mânca, a călători singur, e atât de firesc în Japonia, încât mă surprinde. Obișnuită cu mersul la toaletă împreună cu colegele de clasă, mi-e încă greu să înțeleg cum japonezii, mulți dintre ei foarte tineri, reușesc să se simtă bine în solitudine.

Primul lucru care îți atrage atenția este numărul mare de persoane care mânâncă în oraș singure. Fără însoțitori, fără conversația de înainte și după masă. În grabă, butonând din când în când telefonul mobil și sorbind cu zgomot din tăiței. Mâncatul în oraș nu e o sărbătoare, nu e o ocazie, nu e o distracție; mâncatul în oraș are doar o funcție practică, aceea de a-ți potoli foamea. Și, deși mulți salarymen și salarywomen iau pauza de masă în același interval orar, preferă să mânânce singuri. Nici tinerii nu-s o excepție: văd o mulțime de studenți care mânâncă singuri la cantină. E o manifestare a singurătății, sau a solitudinii? Depinde de persoană. Unii n-au cu cine, alții au, dar preferă să fie singuri. Pentru că atunci când ești singur, ești liber. Liber să faci ce vrei, să mânânci cât de repede/încet vrei, să te gândești la ce vrei, fără să te macine vreun pic dacă interlocutorul tău se simte bine sau e deranjat în vreun fel de existența ta.

Apoi, multă lume călătorește singură. Poate n-ai să îți dai seama de asta la început. Dar pe parcurs, mai ales când urcă în tren un grup de gaijini (pentru că întotdeauna gaijinii sunt în grup), vei realiza câtă tăcere a fost în tren până atunci. Nimeni nu vorbește cu nimeni. Cei treji, butonează la telefon sau citesc. Ceilalți, dorm, în picioare, pe scaune, sau pe umărul necunoscutului de lângă.

Și această multă lume, formată din japonezi solitari, nu călătorește de una singură doar de acasă la serviciu și înapoi, ci și de plăcere. Călătoria de unul singur în scop turistic e extrem de practicată, și mai ales de tineri. Pentru că poți să mergi unde vrei, să stai să te holbezi cât vrei la exponatele dintr-un muzeu, să mânânci când ți se face foame și să fii în orice dispoziție vrei, fără să te preocupe mereu și mereu ce vrea/simte tovarășul tău de călătorie. Ce poate fi mai relaxant decât asta?

Dacă e solitudine sau singurătate, dacă e firească sau bolnăvicioasă, nu știu. Dar simt, undeva în străfunduri, că e intim legată de marea tristețe japoneză, care îi face pe mulți să-și taie venele sau să se arunce în fața trenurilor. Ca o gaijină care nu înțelege nimic din sufletul japonez, și care îi privește ca pe niște specimene ale căror suflete vibrează în unde ciudate, am senzația că întâlnesc deseori tineri umbriți de o mare durere.

Japonezii spun că nu există persoană care să nu cunoască pe cineva care s-a sinucis. Un coleg de clasă din gimnaziu, un coleg cu care ai lucrat, odată, demult, la un proiect. Oricine știe pe cineva. Din fericire, încă n-am ajuns să știu pe nimeni. Nu știu nici măcar cine a fost acela pe care l-am călcat cu trenul iarna trecută.

Și totuși, marea tristețe japoneză e atât de aproape. Vorbești azi cu un tânără zâmbitoare, serioasă, muncitoare, vorbești despre vreme și proiectele de seminar, nu știi prea multe despre ea, nici nu te preocupă prea tare.

Și, la un moment dat, tânăra muncitoare nu mai apare la orele de seminar. Nici proful, nici colegii nu știu prea multe. Se crede că ar avea niște probleme emoționale. Nu apare nici la următorul seminar, nici la următorul. Proful spune că a vorbit cu părinții, că acum e într-un program de consiliere, că hrănită cu SSRI, că va reveni după vacanță.

A trecut vacanța și n-a revenit. Are 20 de ani, nu știu mare lucru despre ea. Dar îmi vine s-o îmbrățișez, în gând, și s-o întreb: de unde atâta tristețe? 

Alături de mine, o altă colegă care muncește cu o seriozitate înfricoșătoare, învață pentru fiecare curs, vorbește cu toată lumea folosind formule de politețe și are ca poză de profil pe chat un iepuraș, povestește că și ea a făcut, în anul 3, o pauză de o jumătate de an. Cum, ea, întruchiparea seriozității, a conștiinciozității și politeții? De ce? o întreabă o colegă. Nu înțelegeam ce sens are viața, ne răspunde ea.

Și atunci, îmi aduc aminte un moment în care eram numai noi două și făceam copii, și mi s-a părut că văd o mulțime de semne de tăieturi pe încheieturile mâinii ei. Dar mi-am zis că mi se pare. Poartă mereu bluze cu mâneci foarte lungi. La cursul de psihiatrie, subliniază de mai multe ori factorul cu cea mai mare putere de predicție a sinuciderii: existența încercărilor anterioare. Și apoi îmi aduc aminte că o persoană cu același nume ca al ei mi-a apărut pe Facebook la prieteni sugerați. Dar, văzându-i poza de profil, mi-am zis că nu poate fi ea. Nu era o poză cu iepurași sau pisicuțe. În poză, un personaj de animație strigă din toate puterile, răspândind salivă în jur: Nu vreau să mor! Nu vreau să mor!

Cum merg lucrurile într-o universitate japoneză

16 ianuarie 2016


Universitatea din Shizuoka e de nivel mediu. De fapt, cineva mi-a spus, odată, că Shizuoka, și oamenii ei, în general, sunt de nivel mediu. Salarii medii, temperaturi medii, oameni medii. Dintr-o perspectivă japoneză, locul ideal. Până la urmă, a fi mediu e visul și datoria oricărui japonez.

Prin urmare, și universitatea de stat a prefecturii e de nivel mediu. Fonduri medii, studenți medii, rezultate medii.

Și cu toate astea, de când am ajuns m-a uimit nivelul mediocrității japoneze. E clar: mediocritatea românească și cea japoneză sunt la nivele mult diferite. Mediocritatea japoneză e cam la nivelul performanței românești. Adică un student cu rezultate bune (nu extraordinare) din facultățile noastre, ar ajunge de nivel mediu în Japonia.

Studenții japonezi pe care i-am întâlnit sunt foarte uniformi ca nivel și au o formare de bază foarte bună. Nu excelează în creativitate, dar au cunoștințe fundamentale bune, procesează foarte repede și lucrează cu seriozitate, în stilul japonez al lucrului bine făcut. Nu sunt deloc agresivi în câștigarea de puncte și note, în timpul cursurilor obișnuiesc să doarmă, nu își exprimă ideile decât dacă îi întrebi, iar atunci se exprimă cu o fluență și coerență la care nu te-ai fi așteptat de la cineva care nu deschide gura decât ca să caște. Sunt curioasă cum gândesc studenții de la universitățile de top.

Revenim la universitatea în sine. Am putea să începem de la secretariat, unde niște japonezi foarte politicoși au grijă să te sune pe tine, studentul, pe mobil, ca să îți reamintească deadline-ul pentru pregătirea a nu știu ce documente sau să îți spună ca cineva ți-a găsit cardul de autobuz (nesemnat, dar in care erau salvate datele tale personale) și că acum îl poți găsi la secretariat.

Evident, lucrurile merg smooth și cât se poate de automatizat. Fiecare student primește un ID cu parolă pentru a-si putea vedea notele, a accesa fișiere de curs, a uploada proiecte de final, a accesa baze de date plătite de universitate, a utiliza computerele din universitate, și, mai ales, a avea acces la serviciul de wifi al universității. Pe lângă asta, studentul mai primește un card (carnetul nostru de student) cu care poate intra la bibliotecă (pi-pi), poate împrumuta și înapoia cărți scanandu-le (pi-), poate printa situații școlare, bilete de reducere la transport (doar 30%), rezultatele analizelor de sănătate, și altele și altele, fără a face cereri, a aștepta la cozi și a se certa cu secretarele. Heaven.

Pe lângă asta, studentul se bucura de un mediu numai bun de învățat și cercetat. În scop academic, poate folosi imprimanta facultatii, pe gratis, poate folosi laboratorul specializării sale (unde are computere, imprimanta, frigider, cuptor cu microunde și altele și altele), poate folosi mini bucataria de la fiecare etaj al clădirii, sau mini baia cu duș, poate folosi mini-biblioteca specializării unde găsește ultimele numere din Journal of Personality and Social Psychology (varianta pe hârtie), poate utiliza sala de experimente pentru interviuri sau alte cercetări, și poate lua o pauză la cafeneaua din corpul unde are cursuri, sau se poate gândi la nemurirea sufletului, privind de la etajele superioare ale clădirii către oceanul pacific.

Bine, ar zice unii, dar până la urmă, studentul ăsta plătește taxe de școlarizare de 5000$ pe an. Corect. Sărmanul student japonez (sau mai bine zis, sărmanul părinte de student) plătește taxe de rupe. Fara buget-taxe, fără burse de merit sau studiu. Astfel încât studentul e nevoit să lucreze part-time. Sau să împrumute o bursă de studiu pe care o va returna după angajare, în nu știu câte sute de ani. Așa ca mai bine lucrează part-time.

Din fericire pentru student, nu trebuie să caute prea departe un part-time. Poate lucra chiar la universitate: ca asistent al profului (făcând muncă de birou, nu predare), ca supraveghetor la examene, ca oferitor de informații pentru cei veniți din afara universității la diverse evenimente, ca asistent la bibliotecă sau ca vânzător la cafenea. Știți, tot voluntariatul pe care îl fac studenții români (introducere de date pentru prof, supraveghere examene), în Japonia se plătește.

Dar cursurile? Veți întreba. Dar procesul de învățare?

Cursurile... Cursurile provoacă diverse nivele de somnolență, la care unii pot rezista, dar majoritatea, nu. Se citește de pe niște slide-uri înghesuite, evaluarea se face pe bază de prezentări citite de pe niște slide-uri înghesuite, pe bază de proiecte, comentarii scrise la finalul cursului, și inspirația profesorului. N-as fi crezut vreodată ca am să apăr sistemul de învățământ românesc, dar... E nasol și la case mai mari. Ceea ce îmi place și mi se pare o idee bună (poate pentru ca privesc lucrurile având un background lung în domeniu) este ca se oferă informație foarte variată și de complexitate înaltă, încă din primii ani. Spre exemplu, studenții de anul  2 (de fapt primul an în specializare) au un curs în care sunt nevoiți să citească articole din jurnale internationale, înainte să învețe ce e ăia un test t. Eu cred în expunere și cred ca e mai important să vezi ce se poate face in domeniul asta, ca să știi unde va trebui să ajungi, decât să înveți totul de la simplu la complex, să trăiești anii facultatii crezând ca cercetarea în psihologie înseamnă să faci două corelații, și să auzi despre mediere și moderare abia la master.