În cantonament cu clubul de dans, partea a doua

Sau, mai exact spus, partea a treia. Am participat și la cantonamentul de vara trecută, despre care am ales să nu scriu nimic. Eram în toane mai bune atunci.

Cantonamentul de primăvară a ținut patru zile. De joi până duminică. S-a desfășurat în același loc ca vara trecută (altul decât cel de acum două veri): o pensiune tradițională japoneză, aproape de muntele Fuji, la trei ore cu mașina de Shizuoka.

Deși au trecut mai mult de doi ani de când sunt aici și de când frecventez (cu multe absențe) clubul de dans, recunosc că încă nu încetez să mă minunez descoperindu-l. Descoperind ceea ce înseamnă bukatsu, ceea ce cred membrii lui că înseamna, descoperind felul în care gândesc membrii lui și așteptările lor. O cascadă de uimire și frustrări, a cărei putere tot nu pare să scadă.

Dinainte să plecăm, dispoziția mi-a fost spulberată de o discuție dintre senpai (cei mai vechi membri ai clubului, printre care, nu știu când, m-am amestecat și eu) despre neseriozitatea kouhai (membrii mai noi). Se pare că la ultimele întâlniri la care au venit și absolvenții clubului să mai ofere din experiență și înțelepciune novicilor, kouhai s-au purtat nerespectuos, și mulți au lipsit, astfel încât absolvenții nu s-au simțit prea grozav. În consecință, senpai (fetele de anul 3) au scris niște e-mail-uri prin care și-au cerut iertare absolvenților pentru neseriozitatea kouhai și au promis că vor coordona cu mai multă severitate clubul: asta însemnând să le țină morală kouhai în timpul cantonamentului. Am citit replicile senpai de pe grupul de chat în care sunt și eu inclusă (de fapt, am intrat în club cu jumătate de an după senpai, dar în același an universitar, ceea ce mă face să am același statut comparativ cu kouhai de anii 1 și 2), refuzând să îmi exprim părerea, convinsă profund că lipsa mea de replică îi va enerva cumplit pe senpai.

Ca să o spunem mai drept, cantonamentul a pornit într-o atmosferă încordată dintre senpai (anul 3) și kouhai (anii 1,2). Iar eu, refuzând să mă aliez senpai, am pornit cantonamentul într-o dispoziție foarte, foarte proastă.

Întâlnirea din prima zi: ora de întâlnire 9:45. Am ajuns pe la 9:30, poate chiar mai devreme, și deja mai toți senpai și cei de anul 2 erau prezenți. Anul 1 întârzie. E 9:30 dar încep să sune telefoanele: oare X s-a trezit? Când vine? La ora 9:40, două fete de anul 1 încă nu apăruseră. Senpai încep să se agite, dând ochii peste cap. Sună telefoanele, dar nu primesc răspuns. Pe la 9:43, silueta unei fete de anul 1 se apare în câmpul vizual. Deși ajunge la locul întâlnirii înainte de ora stabilită, este certată de senpai: da, chiar dacă ora stabilită e 9:45, în mod normal vii mai devreme, ca să nu ne îngrijorezi. Fata de anul 1 își cere scuze. Mai lipsește o fată de anul 1, care ajunge cu vreo 5 minute întârziere. Urcă în autobuz și își cere scuze privirilor reci care o întâmpină. Ambele fete își vor cere scuze din nou la sedința din acea seară.

Folosirea timpului la japonezi e întruchiparea lipsei de eficiență. Dacă tot vor să ne întâlnim la 9 jumate, de ce nu stabilesc ora de întâlnire la 9 jumate? ar gândi o gaijină ca mine. Dar nu, lucrurile nu se fac așa simplu. Ora de întâlnire stabilită și ora la care întâlnirea se produce sunt două lucruri diferite, care trebuie să rămână diferite și care niciodată nu vor putea deveni unul și același.

La urcarea în autobuz, o fată de anul 3 mă invită în ultimul rând: vino și tu cu noi, toate fetele de anul 3 stăm în ultimul rând! Ce-i cu segregarea asta?? am gândit, și m-am așezat lângă o fată de anul 2, ignorând invitația.

Înainte de a porni la drum, toți membrii se așază în cerc în fața autobuzului, în jurul șoferului, și spun în cor.

-Bună dimineața. Vă rugăm să aveți grijă de noi astăzi.

Autobuzul e închiriat doar pentru noi. Șoferul e angajatul unei firme care închiriază autobuze. Am plătit anumite sume de bani pentru acest drum. Probabil că nu-l vom mai întâlni vreodată pe șoferul de azi. După ce ajungem la destinație, coborâm din autobuz și liderul clubului verifică dacă nu am uitat ceva înauntru, ne asezăm din nou în cerc în jurul șoferului și îi mulțumim în cor.

Ajunși la pensiune, ne aranjăm în cerc la intrare. Liderul clubului, un băiat de anul 2, o cheamă pe proprietară și, în numele clubului, spune câteva cuvinte de salut, iar la sfârșit, cu toții în cor, mărturisim cuvintele magice intraductibile, care înseamnă orice și care pot fi spuse oricând fără să dăm greș: Vă rugăm să aveți grijă de noi/ Dorința noastră este să avem o relație bună ! (yoroshiku onegai shimasu).

Nu putem să pierdem vremea, ne spălăm pe dinți, ne schimbăm în hainele de antrenament și fugim în sala de dans. La ora 1 începe antrenamentul de după-amiază. Avem grijă să ajungem măcar cu un sfert de oră înainte: cei din anii inferiori trebuie să pregătească băuturile, să dea cu mopul, să pornească reșoul. Oricum, orice lucru care în mod oficial începe la o anumită oră, în mod neoficial începe cu mult înainte, așa că ne grăbim să ajungem cât mai repede. Preferabil înaintea senpai, chestiune destul de dificilă, pentru că sunt cei mai rapizi și cei mai lipsiți de treabă. Dacă cumva se întâmplă nenorocirea ca un senpai să ajungă înainte și să înceapă să dea cu mopul (vai, ce dezonoare), cei din anii inferiori fug pe lângă senpai, trăgând de mop, cerându-l insistent.

La ora 1 fix, ne adunăm în jurul liderului, care ține un speech motivațional. Încheiem momentul cu veșnicul yoroshiku onegai shimasu, și pornim antrenamentul, același antrenament, în aceeași ordine, pe aceeași muzică. Repetiția e mama învățăturii.

La ora 6 antrenamentul de după-amiază se încheie, și pornim să luăm masa de seară. Cu vreo 15 minute înainte, câțiva membri au plecat către pensiune să aranjeze masa – pensiunea e în stil self-service, adică aranjăm și debarasăm masa de unii singuri. Masa de seară în Japonia e cea mai bogată – nu există conceptul de Eu nu mânânc după ora 6, din pricină că nimeni nu termină școala/serviciul până la ora 6. Cina la ora 9 seara nu uimește pe nimeni (în afară de mine). Înainte de începerea mesei și la finalul ei, cineva spune câteva cuvinte: Masa pare foarte gustoasă. Să mâncăm mult pentru a avea putere la antrenamentul de seară. Poftă bună! etc. Nu mai e nevoie să spun că dacă cineva întârzie la masă, iese cu priviri date peste cap.

După ce toată lumea a terminat de mâncat și mulțumim pentru masă, avem vreo 10 minute să ne spălăm pe dinți și să mistuim cantitatea imensă de mâncare. Astăzi însă senpai pregătesc o întâlnire cu cei din anul 1. După masă, senpai și cei din anul 1 rămân în sala de mese, într-o atmosferă solemnă. Unul din senpai, cu un caiet de notițe în față, începe să le țină morală celor din anul 1: a lipsi fără motiv de la antrenamente sau a întârzia fără motiv este inacceptabil. Dacă nu puteți ajunge la antrenament, neapărat trebuie să comunicați asta liderului grupului și între voi. Dacă întârziați, nu intrați zicând bună ziua, ci vă cereți scuze în mod umil, arătând că vă pare rău cu adevărat. Clubul nostru menține relații foarte bune cu absolvenții care mai vin din când în când, sacrificându-și timpul personal pentru a ne preda, și nu dorim ca aceste relații să se înrăutățească. Să aveți grijă să manifestați o atitudine pozitivă față de absolvenți, să arătați că sunteți motivați să învățați, și să vă exprimați sentimentul de recunoștință. Când cineva vi se adresează, aveți grijă să răspundeți în mod clar, pentru că altfel noi nu ne dăm seama dacă ceea ce spunem s-a înțeles. Să devenim oameni serioși, nu oameni de care să ne fie rușine. Etc etc Cei din anul 1 răspund docil tuturor atenționărilor: da, am înțeles, așa este.

Urmează antrenamentul de seară de la ora 7 jumătate la ora 9. Suntem obosiți și avem burțile pline, astfel încât ne mișcăm cu greu, dar suntem plini de energie spirituală și de chef de dans. De la ora 9 seara la ora 11, facem baie cu rândul, câte 3-4 odată. Cei care își așteaptă rândul, nu stau degeaba, ci continuă să se antreneze în sala de dans. De la ora 11 începe ședința. Fiecare spune, pe rând, care este obiectivul său pentru acest cantonament și care sunt remușcările sale pe acea zi. Fiecare vorbește cu o claritate și o seriozitate înspăimântătoare, numind obiective din cele mai concrete (să îmi corectez poziția când fac nu știu ce mișcare, să îmi îmbunătățesc expresia etc). Conținutul speech-ului se schimbă, odată cu schimbarea anului universitar: dacă cei din anul 1 dau exemple de obiective personale legate strict de dans, senpai vorbesc despre îndrumarea kouhai, despre crearea atmosferei, despre transmiterea de informații. Și acest speech e un prilej de reafirmare a statutului în grup.

După ședința care se termină la ora 12 noaptea, urmează morala către cei de anul 2. Senpai îi cheamă separat pe cei de anul 2, cărora le dăduseră în prealabil o temă de gândire: care sunt punctele tari și punctele slabe ale clubului, ce se poate face pentru a îmbunătăți activitatea, și care este rolul celor de anul 2 în coordonarea clubului. Cei din anul 2 își aduc propriul caiețel cu notițe, și liderul grupului (care e în anul 2), răspunde docil întrebărilor reci ale senpai. Punctul slab al clubului este îngăduința prea mare și faptul că regulile nu sunt îndeajuns de stricte: până la urmă vorbim de un bukatsu (note: în Japonia se face diferența între bukatsu și saakuru, două forme de cluburi, primul fiind caracterizat de o strictețe care lipsește celui de-al doilea). Așa că de acum în colo vom fi mai stricți în ceea ce privește absențele, întârzierea și atitudinea necorespunzătoare a celor din anul 1 etc etc.

Discuțiile continuă în noapte. Mi-e oricum împosibil să dorm, știindu-mă în aceeași cameră cu alte 5 persoane. În sfârșit se luminează afară, e ora 5 jumătate, nu am dormit deloc, mă ridic și mă pregătesc pentru o nouă zi, la ora 7 e micul dejun, de la 8 începe antrenamentul de dimineață.

Urmează alte trei zile la indigo.

În următoarea seară, după ce mă întorc în cameră (am uitat să menționez că și camerele sunt pe nivele, cei din anul 1 stând cu cei din anul 1, și eu cu senpai), le găsesc pe două dintre senpai vorbind în șoaptă, bineințeles, din nou, despre atitudinea necorespunzătoare a kouhai. Mă bag în pat, prefăcându-mă că dorm, deși mi-e imposibil să adorm ascultându-le vocile.

-Oare și noi eram așa când eram în anul 1? Nu, pentru noi senpai erau altfel, îi respectam, ce spuneau senpai era lege, nu ne comportam așa nerespectuos. Știi, îmi pare bine că am nimerit în aceelași an cu tine, uite, eu n-aș fi reușit să mă înțeleg cu cei din anul 2, iar cei din anul 1 sunt lipsiți total de aptitudini sociale, ăștia sigur se vor chinui foarte mult după ce vor ieși în societate (note: a deveni om al societății înseamnă a termina o școală și a fi angajat). Știi, uneori nici cu H (altă senpai tot de anul 3 dar care e cu un an mai mică) nu reușesc să mă înțeleg bine, chiar simt că e cu un an mai mică, uneori se poartă așa copilărește.

Teoria despre diferența enormă dintre 21 și 20 de ani. Eu ce să mai spun... decât atât: ce caut eu aici???

(8 martie 2016)